Mi-as fi putut incepe invataturile parenetice imputandu-i limitele, incapacitatea de a transcende sau chiar natura umana pe care se zbate ca stiuca pe uscat sa o depaseasca. Din pacate, la nivelul sau (pe care si limaxul l-a depasit din pleistocen), se afla prea aproape de adevar pentru a-l percepe. Sa ne indepartam putin, precum pictorul si sa studiem atent imaginea de ansamblu.
[...]

Baiatul visurilor noastre pot fi multi.

Cati nu bifeaza sarguincios de birocratic casutele “destept”, “spontan”, “frumos”?

Sunt cate unii insa, care vin cu un al dracului de ceva in plus, pe care eu, in intelepciunea mea, l-as numi farmec.

Ei bine, pentru bonusul asta, merita toata atentia mea. Si a voastra, desigur.

Prima data cand am luat parte la o sindrofie de-asta blogareasca m-am ales cu o porecla din partea prietenului vostru Zoso si cu un interviu de la Nastase. Acum n-am reusit decat sa ma iau singura la misto cantand/urland din pancreas si din bila si sa fac un duet de diamant cu o tanara speranta a muzicii usoare romanesti, Miruna.

Dar ce spun eu tanara speranta?! Fata asta e o adevarata confirmare! Altfel nu se explica “premiul de spectaculozitate” pe care ni l-am adjudecat, respectiv o sticla de uischi, pe care am transportat-o dibaci in poseta pana la domiciliu.

Orisicum, reputatia mea e pilaf dupe ce am fost surprinsa de paparazzi atarnand de sfarcurile ferme ale idolului meu, (Cum cine e? E Costin.), si culminand cu aparitii in scurtmetraje flamboaiante pe prezentul blog.

Declar public ca nu regret nimic! Am avut sansa sa-l vad pe Costin asa cum nu l-am mai vazut niciodata: in postura unui veritabil Octavian Ursulescu care ne-a urat reverentios de vreo cateva ori “o seara frumoasa in continuare”. Si daca spune Costin, poa’ sa fie altfel?

Ce nu pot nici sa iert, nici sa uit si-mi secatuieste inimioara de piatra e refuzul liderului meu spiritual de a interpreta alaturea un slagar. Chiar atat de mult am cerut, Doamne?! Eli, Eli, Eli, lama sabactani?!!!!!

In nu cea mai fericita seara din viata mea, se gasi Adi, supranumit “The Tzar”, zis si “Homer al nostru”, sa-mi depene pe Messenger “Povestea paianjenilor zburatori din Grozavesti”, ca sa-mi mai aline revolta camusiana. Dupa cum veti vedea, acestei tinere sperante a avocaturii romanesti, talentul narativ ii prisoseste, astfel ca se lansa intr-o remarcabila epopee pe care am zis sa v-o impartasesc. Student emerit la Drept, tanarul nostru ardelean, isi trage seva inspiratiei din cunoscutul complex Grozavesti. Asadar:

“Povestea noastra incepe demuuuult, demuuuult pe cand facea plopul pere si rachita… aurolaci, intr-un cuvant, acu’ vreo doua zile, intr-un loc uitat de lume si timp: Grozavesti (nume predestinat de altfel, unde multe Grozavii se petreceau).

E, intr-o zi, doi feti frumosi (cei drept, nu erau chiar Brad Pitt, dar oricum baieti de treaba) au plecat din camera 007 (pe care am parasit-o eu de altfel pentru apartamentul prezidential de la etajul 4). Dupa cum stiti, parterul are gratii. Pe la orele 7-8 dimineata, pe cararea care duce spre caminul E, au aparut doi aurolaci (pesemne forte ale raului, niste zmei in versiunea moderna). Dupa un pic de efort, au reusit sa indoiaie grilajul si sa forteze geamul cu ranga (unealta becaliana, atat de la moda acum) si sa intre in pestera lui Ali Baba, de unde, ca sa-l citez pe agentul de politie roman, “au sustras mai multe bunuri, printre care un casetofon si suma de 60 RON”.

Acum, vedeti dumneavoastra… acrobatii nostri, agilele pantere, s-au urcat pana la etajul 1, de unde au sustras, profitand de geamul deschis, o alta suma de bani. (George Clooney, auzind aceasta, s-a hotarat sa vina in Grozavesti sa toarne filmul “Ocean’s Eleven”).

Cam asta ar fi basmul. Ce lectii se trag de aici, nu stim, dar stim ca sfatul administratorului a fost sa-si mute lumea dulapurile in geam, ca sa impiedice intrarea aurolacilor. Problema se pune in felul urmator: daca geamurile nu se vor mai deschide, cum vom aerisi camerele? Raspunsul e unul simplu: deschidem usa. Si astfel, mirosul de prajeala si untura ne vor imbia simturile, desfatandu-ne totodata si mirosul de gunoi si tutun.

Va intrebati probabil ce s-a intamplat cu eroii nostri. Ei, bine, trei zile si trei nopti s-au ospatat zmeii, pana cand, in cele din urma 24 de ore, bravii nostri militieni au reusit sa ii captureze. Si ghiciti unde! Exact! In Grozavesti! Erau cazati langa hamburgeri, incercand sa vanda casetofonul, un batran Philips din 2006, cu CD player si in line tunning, pentru ca numai asa isi puteau achizitiona adezivi industriali pe care sa ii inhaleze.

Si astfel, basmul, ca toate de altfel, are un final fericit: restituirea casetofonului. De bani, nu are sens sa mai vorbim, pentru ca ma indoiesc ca zmeii i-au depus la CEC.”

Intotdeauna am avut tendinta sa clasific. Sa fac listute. Sa gandesc in categorii, ideologic sau chiar “maniheist” (cum savant s-ar exprima unul din zeii care-mi populeaza Olimpul personal). Vedeam alb-negru. Mi-am propus totusi acum catva timp sa-mi extind spectrul. Mi-am diversificat cromatica mai mult din curiozitate si am inceput sa percep nuante. Oamenii nu mai erau buni si rai, le-am gasit scuze si justificari. Am descoperit ca trecutul si contextul pot influenta anumite reactii.

Cum ramane cu Prostia? Acum doua zile, in urma unei “interactiuni”, mi-am dat seama ca unii oameni sunt mai prosti decat altii. Si ca nu neaparat traumele si conditiile nefavorabile le afecteaza atitudinea, ci o prostie ancestrala si un mod balcanic de a actiona, bine invatat si bine intiparit. Mi-am dat seama ca orice defect/lipsa/neajuns ar avea un om, nimic nu rivalizeaza cu prostia. Poate sa minta, sa fie las, sa fie nehotarat (mai gasiti voi defecte capitale), dar prostia aia anume, in sensul de limitare, de ingustime a orizontului nu poate fi schimbata. Din punctul meu de vedere, prostia e pacat de moarte. De netagaduit. Imposibil de remediat. Daca esti prost, prost mori, nu? Cum dreaq sa te mai destepti? Ce eveniment poate sa-ti creasca IQ-ul? Ce om tre sa intalnesti ca sa te destepte brusc?

Si as mai avea o nedumerire. Faptul de a fi prost conteaza? “Sunt prost. Si? Care-i problema?” E blamabila prostia (mai ales) cand devine agresiva? Sau n-ar trebui sa ne pese?

Ne repezim toti sa-i infieram pe numitii prosti, dar nu tot noi ii acceptam in jur?

Io si dilemele mele nocturne! Nu ma luati in seama, fratilor! Incep sa ma conving ca eu am o problema! Lasati-ma-n plata Domnului!

Desi m-ai primit cu posturile deschise, ma simt stinghera in b(ar)logul tau, Costine! Nu stiu… vad tot felul de poze cu tine pe aici.. in cele mai senzuale ipostaze: ba calare pe Scuterica, ba in decor barcelonian cu bicepsii la vedere.

In schimb eu? Eu?! Chipul celei pe care cu duiosie o numesti “La Boquita Maldita” si pentru care sustii ca nutresti cele mai fierbinti simtaminte nu apare nicairea! Consider asadar, ca in dreptul numelui mai sus mentionat se cade sa apara La Boquita Maldita herself, invesmantata in frumoasa costumatie pe care ne-o prezentasi! Nu de alta, dar vreau sa ma recunoasca si pe mine lumea pe strada si sa fuga dupe mine sa le dau autografe pe antebrat, fix langa tatuaju’ verzui cu sirena!

Nu va grabiti sa scuipati in san si sa tamaiati ecostin.comu’ cu cadelnita, ca glumesc!

E greu sa scrii despre legende. Mai ales cand ele iti fac zi de zi onoarea de a sta in fata ta si din cand in cand mai postuleaza legi si axiome atat de spontan, ca te lasa fara replica.

La inceput, nu stiam de unde sa-l iau. Cu alura hibrid de Florin Piersic si/sau Gerard Depardieu, Maria Sa, Oreste Chim Vlad Uriel, ma intimida. Imi parea nepermis de serios pentru departamentul in care functiona. Nu stiam ce sa-i zic, cum sa-i zic. Si nu-i ziceam nimic.
[...]

E clar. Si asa nu mai putem continua.

Mi-ai imputat ca am inceput sa ma tarasc reptilic prin mocirla mediocritatii si-al meu condei si-a bontit ascutimea, ca nu mai fac portretele de odinioara. M-ai balacarit strigand in blogul mare, sa stie tot Internetu’, ca nu-ti mai trezesc instinctul defrisator.

M-ai amenintat ca daca nu pun destiul pe tasta si nu scriu dracului odata articolul incendiar imi retragi dreptul editorial in prezentul blog. (Apreciez totusi ragazul ingaduit.)

Nu ti-ai pus o clipa problema ca poate, fecioara neprihanita intr-ale blogaritului fiind si avand constiinta faptului ca “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” ma inhib de cate ori deschid pagina asta cu botoane multe si dese la care ma holbez comme le chat au calendrier.

As putea acum sa rup tacerea si sa defulez toate traumele pe care indiferenta si blazarea ta mi le-au provocat in decursul ultimelor saptamani. Dar nu! Cand tu abandonezi comportamentul purcelic cu care mi-ai sucit mintile si te dedai la fapte demne mai degraba de rasa bovina, eu incerc sa ma ridic atat de sus, incat ofensele tale sa nu ma atinga.

Nu se mai poate! Asa ca, daca nu vrei sa risti amorul meu ravasitor si sa-mi orientez privirile duioase de caprioara catre … Nicu (un suflet nobil care ma iubeste neconditionat, in pofida repetatelor amenintari cu moartea pe care i le adresez fara menajamente) trebuie sa iei atitudine.

Cu inima franta, asteptand pronia divina,

A ta pentru eternitate, La Boquita Maldita