Maratonul

Obligat de imprejurari, sunt momente in viata cand poti ajunge sa participi la maraton, competitie la care nu poti aspira decat de cateva ori in viata. Nu e ca in handbal, un meci in fiecare duminica, la fel de bine cum nu poti alerga un maraton in pauza de masa.

Daca esti unul dintre favoriti, ai automat parte de mai multi antrenori alaturi de care muncesti si iti impui ca la competitii sa scoti un anumit timp. In functie de cat de importanti sunt pentru tine, obiectivele si maratoanele alese se pot schimba. Tehnica se schimba. Pregatirea si ea. Viata, nu mai zic.

S-o rupi la goana.

Din fuga insa, nu mai poti fi atent la ce se intampla. Tu ai un scop bine definit si vezi doar locurile din care poti lua o gura de apa, din mers. Mai auzi din cand in cand incurajarile si sfaturile catorva dintre antrenorii care te sustin de pe margine.

La final insa, inevitabil, iti dai seama ca unul dintre antrenori se scobeste in nas, un altul citeste ziarul, vreo 3 au iesit la o bere cu maratonisti mai vechi, trecuti prin lucrurile astea, iar altii au plecat intr-o binemeritata vacanta.

N-ai fost nici #1, deci ai fi putut sa incetinesti fara nicio problema, from time to time, o parte dintre antrenori sunt plictisiti, iar ceilalti dau a lehamite din mana. Nu ca ti-ar fi pasat de toti, insa cei de care ai fi avut nevoie s-au aplecat sa se lege la sireturi.

Si nu-i mai vezi din cauza multimii. Nu-i mai auzi, nu mai poti sa vorbesti cu ei si privesti inlemnit la puhoaiele de suporteri si de reporteri. Moment in care iti dregi glasul, tragi saliva peste gura uscata de atata absurditate si iti dai seama ca ai alergat pentru nimic.

Iar eu nu stiu pe unde dracului zace ala care se leaga la sireturi, sa-i carpesc doua palme. Am gasit insa doi suporteri care au acceptat sa-mi explice niste lucruri.