Long story short, Andreei Balan i-a cazut fusta in timpul unui show organizat la Targul de nunti de la Romexpo. Evenimentul a fost imortalizat de catre colegele de la perfecte.ro, pitit insa delicat, undeva pe la minutul 3:51.

Bai, se mai intampla, zic. Nu-i neaparat o tragedie. Mai se vede un sfarc, un chilot, o juma de fund, etc. Pur si simplu se intampla. Ce nu inteleg eu este atitudinea de la 4:04. De ce a trebuit sa-si ridice fusta in fata audientei, la 3 secunde dupa ce abia si-o aranjase?

E a IV-a seară la rând în care, din link in link, dau peste bloguri care, la momentul lor, au fost două mâini împreunate a rugă. Pentru frati, surori, fiice sau fii, pentru nepoti, nepoate sau cunoscutii cuiva, cu maladii la care numai gândul te poate transforma din om, neom.

Și ce tăios se așterne liniștea…

Ultima postare se termină mereu cu un comentariu de mulțumire, urmat insă de o rugă pentru odihnă. Sau două. Ar mai fi fost și altele, cu siguranțâ, însă cineva ar trebui să le și aprobe.

Însa e liniște.

O liniște care, la cele 21 de grame, atârnă exact cât cele cateva universuri prăbușite pentru totdeauna în jurul ei. O liniște în fața căreia cele două mâini împreunate par a fi singurul lucru care mai contează. O liniște peste care va domni uitarea, cu fiecare 21 de grame ce vor urma.

Noapte bună.

Duminica dupa amiaza, l-am intalnit, dupa cum se poate vedea si in imaginile de mai jos, intr-o vila luxoasa din centrul Bucurestiului. Fuma incruntat o tigara Kent 8, in timp ce lingea zgomotos o bere Ursus ce-i mai picura, din cand in cand, pe maioul ce odata se pare ca fusese alb.

S-a ridicat de pe canapea, a inchis nervos televizorul si s-a indreptat nemultumit catre biroul din lemn masiv de… scandura, cumparat cu 80 de lei din Ham-ora, atent ornamentat cu bilute de muc. A miscat din mouse si a continuat sa caute. Adevarul e ca trecusera deja cateva ore bune de cand nu mai chinuise, saracul, o gamba de om.

A deschis Dogface, reteaua de socializare a cainilor vagabonzi din toata lumea (care, btw, a depasit deja 2,6M conturi in Romania), si a organizat un eveniment in Cismigiu, pentru seara respectiva. A alertat pana si ultimul pechinez din Militari, colocatar cu o babuta de 81 de ani! Mesajul era clar: oamenii trebuie starpiti!

Mai departe nu stiu ce s-a mai intamplat, insa am cautat, din cotetul in care ma aflu, un articol cu titlul de mai sus pe vreunul dintre site-urile de stiri. Si nimic. Pfffff.

Placut surprins de Motorola DEFY. (Ala mai mare din fotografiile de mai jos este un Motorola Milestone). Revin cu detalii peste o saptamana.

Vazut acum 1 minut, pe ProTV.

Pentru ca eu ma tot uit la comentariul asta…

Îi admir pe oamenii care se sinucid. Să te omori cere mult curaj şi mi-e teamă că eu nu voi avea niciodată atît de mult. Sunt oameni puternici, care se cunosc, dar iau această decizie. Faptul că nu a scris pe Twitter sau pe blog despre ce se întîmpla cu ea este normal pentru o persoană care ştie să discearnă între cele două lumi: online şi offline. de aici.

… si jur ca nu-mi revin.

Si nu pentru ca si ăsta si-ar putea lua viata daca ar avea curaj (Data fiind situatia, nu cred ca era vreo ironie, oricat de fina ar fi ea. Sunt maestrul ironiilor fine, zic.), ci pentru ca prin a fi puternic sau a ma cunoaste eu inteleg cu totul si cu totul altceva.

Si nu vreau sa stiu vreodata, Doamne fereste, cum e sa te trezesti dimineata altfel decat a zambi cand vad pe geam soarele sus, nucul din fata casei la locul lui sau pisicile scotandu-mi permi albi mustacindu-ma de foame, dupa cum va povesteam aici.

Ea, frumusica foc, assistant manager la o multinationala. N-ai ochi la cate te poti uita la ea :-), fapt pentru care pare un pic panicata de vreo invazie de nebuni in viata ei. El, coada la usa, agent de vanzari la o alta multinationala. Amandoi trecuti prin viata, de-o varsta cu mine (peste 30, sa zicem :-)), ea cu – pare-se – mai mult tupeu decat el, el oarescum timid si fara chef de complicatii inutile in viata (Nu-i blogger. Inca :-)).

S-au intalnit la o petrecere si astfel el a aflat ca ea il urmarea pe Facebook, prieteni online de suferinta fiind de ceva vreme buna. Bon. Urmeaza un schimb de email-uri. Ea, tupeu, el, nedumerit. El ii cere numarul de telefon. O discutie intre receptoare nu omoara pe nimeni, isi spuse. Ea spune ca nu e momentul potrivit. Asta se uita la telefon si-i spuse “Criminalule!“.

Intr-unul din email-uri el ii face o invitatie timida la un alt chef sau ceva de genul. Ea se ducea insa la parinti. Cam din scurt, isi spuse el, insa ii da de inteles ca desi traim in secolul telefoanelor mobile cu procesor de 1GHz, iar lumea se indragosteste online, poate ar fi interesanta o discutie la o inghetata or smth. Fara nicio complicatie.

Dupa inca alte cateva e-mailuri si vreo 3 saptamani, asta micu primeste un e-mail de la ea prin care era anuntat ca ea doreste sa se opreasca. La care asta cica a facut o fatza precum Gioconda…

^{bine, asta-i Arhi, zic, insa avea o moaca asemanatoare :-)}

… si si-a pus urmatoarea intrebare logica si simpla: Ce fumeaza, fratioare?. :-D

Si ma suna pentru a ma intreaba si pe mine acelasi lucru. I-am spus ca nu prea stiu (cei care ma cunosc stiu ca sunt 100% anti-drog si nici nu ma pricep mai mult decat cele cateva stiri in care s-au aruncat unii de la etaj dupa oaresce ento-botanice) ce-ar putea fuma si ca nici eu nu inteleg din CE sa se opreasca, avand in vedere ca nici nu se cunosc mai mult decat a putut sa o faca… Facebook-ul si cele 10 e-mail-uri. 0_o. lol.

- V-ati intalnit, mah? Zi sincer!
- Nu, mah.
- Sigur nu v-ati soptit macar 2-3 idei fierbinti la telefon!?
- Nu, mah!

Prin urmare, i-am spus insa ca asa-s femeile (Eu. Expertul! :-)), de parca el nu ar fi stiut asta. E de ajuns sa taci si ele sunt in stare sa starneasca 2-3 razboaie internationale pe seara. Pai, nu-i asa? Ia testati si voi acasa sa faceti un pic de liniste. Pun pariu ca sunt in stare sa se certe singure de dragi ce va sunt.

Gresesc? :-)))

Sa presupunem ca ati gasit o oferta misto, de nerefuzat (aproape noua, km f. putini, full), pentru o masina (brand corean). Avem insa o problema. E verde :-D. In acest moment insa, se naste urmatoarea intrebare, respectiv chestionar.

 Loading ...

Ma uit si eu in jur si intreb, desi stiu ca titlul sfideaza orice logica. :-)

De ce femeia isi cere independenta prin toti porii, insa, cand vine vorba de animalul de langa ea, prefera sa-l tina legat cu cureaua de piciorul patului? Si cu televizorul stins, sa nu care cumva sa vada vreun cur de sud-americanca si sa-i placa!

E chiar impresionant cum de nu s-a nascut pana acum niciun dictator muiere. Ar fi cucerit intreaga lume, iar Hitler s-ar fi sinucis mai devreme.

* poza-i sparlita de p-aici.

In timp ce noi ferim privirea in fata batranilor care dorm pe strada, in timp ce noi facem proteste la pompa sau ne inarmam cu furci si topoare pentru a omora cainii de pe strada, in timp ce noi ne operam in Austria pentru ca in Romania nu mai are cine, oamenii de peste ocean ne mai dau un motiv sa ne trezim dimineata razand.

Razand ca, iacata, respiram, ca uitandu-ne pe fereastra vedem nucul de peste drum la locul lui, ca pisicile te gadila cu mustatile cersind mancare in timp ce tu mai vrei sa dormi macar 10 minute inainte sa o intinzi la munca, ca…

Megan, actualmente in liceu, a invins cancerul de 2 ori. Balamucul a inceput la 11 luni, s-a vindecat, a revenit, s-a vindecat, iar acum, la 15 ani dupa prima intalnire cu injectiile si dupa o raceala ce a complicat si mai tare situatia plamanilor facuti franjuri de citostatice, s-a trezit din morti dupa ce doctorii o deconectasera de la aparate deoarece… nu mai era nicio sansa de supravietuire.

Insa nu despre o fetita cu probleme care acum cauta o pereche de plamani vreau sa povestim astazi. Ci despre minutul 1:10 din clipul video al stirii respective. De fapt nici nu vreau sa povestim ceva. Vreau, pe cat puteti, sa empatizati cu situatia, pentru ca, din pacate, majoritatea ne vom afla in pozitii asemanatoare. Iar cum vom reactiona depinde doar de care parte a usii spitalului ne vom pozitiona.

Iar daca reusiti sa simtiti volumul imens de energie emanata de acel “La multi ani, Megan!” si de gesturile mainilor acelor copii, cred ca putem discuta despre atitudine.

Si vorbim despre a avea atitudinea necesara pentru a te opri din drum, a respira puternic, a deschide larg ochii si a incepe sa-ti pui intrebari. Sa intelegi de ce televiziunile de stiri urla unidirectional, de ce oamenii devin atat de impulsivi (sa nu spun idioti) incat ajung sa creada ca a macelari in plina strada 25 de caini rezolva o problema, de ce oamenii ajung sa traiasca pe strada, cum s-a ajuns ca, pentru unii, 20 de lei sa insemne fericirea sau de ce, de cele mai multe ori, nu ai cum sa ajuti direct.

Vorbim despre atitudinea noastra fata de ceilalti. De faptul ca daca un om este bolnav, merita nu numai un pic de decenta, ci si un tratament special. Ok, suntem in cacat cu banii, nu ne permitem nici macar bandaje in anumite spitale, insa indiferenta nu este o rezolvare ci poate insemna o condamnare clara a bolnavului la moarte.

Sa nu ai bunavointa sa schimbi un cearsaf de pe patul pe care s-a scurs rahat in urma schimbarii pungii etanse folosita in colostomie sau sa-i tai din stilou speranta la viata a unui copil sunt intreprinderi care, cel putin mie, mi se par la fel de grave precum crima cu premeditare.

La fel de grave mi se par instigarile aberante de ori ce fel. Mai ales cand sunt generate la impuls. Nu ca nu ma ating pe mine de nicun fel, ci pentru ca stiu ca pot transforma vieti si nu neaparat in bine. E usor, si de ce sa nu spunem ca pentru unii e si satisfacator pentru buzunarele personale, sa ne raliem impotriva unui lucru sau altul, insa usor rezulta de cele mai multe ori din nestiinta sau in urma unei documentari insufuciente a unei probleme.

O parte din vina, poate cea mai mare, o are cea de-a patra putere in stat, presa, sub toate formele ei, de la TV pana la forumuri si bloguri, prin superficialitate, volumul de uzura al stirilor sau dezbaterilor, atacurile redundante asupra oricui si orice sau razboaiele inutile ce ne complica existenta.

Si as face un apel pentru a-i putea convinge pe unii sa nu mai futa aiurea mentalitatile celor care ii citesc, urmaresc, iubesc, urasc etc, insa nu stiu cum altfel decat sa scriu toate astea. Si ma gandesc ca, probabil, as reusi mai repede sa-i strang intr-un protest inutil sau o petitie online, decat sa ajung sa-i vad mai atenti si/sau responsabili cand transmit un mesaj.

Ma multumesc insa, vorba lui Andrei, cu a schimba macar un om, pe tine, motiv pentru care nu am mai sters acest text, asa cum am facut-o ieri. Pentru ca imi dau seama ca sunt putini care fac efectiv lucruri care sa nu dureze doar 1 secunda, cat ne ia sa ne scobim in nas si sa ne gandim cum am putea rezema o pompa de benzina, omora un caine sau sorbi indiferenti o cafea, in timp ce un om incearca sa se bucure de zgomotul produs de propriile-i respiratii. Numarandu-le descrescator.