… suma experientelor pe care le-am trait alaturi de persoanele care ne-au ingrijit pasii cu candoare, a cartilor pe care le-am atins cu varfurile degetelor, a scolilor pe care le-am urmat sau a calatoriilor pe care le-am facut.
Suntem suma fluturilor pe care i-am purtat tot timpul in stomac, acolo unde le sade bine, a diminetilor in care redescoperim cu placere fericirea, a caselor carora le-am spus acasa, ori a muzicii pe care o ascultam.
Ia, hai. Sa tinem pasul. Cu veselie, zic.
Cine s-a trezit astazi morocanos, fu bleg. N-a avut niciun motiv. Sa aveti un sfarsit de saptamana linistit. Si sunati-va parintii. :-)
Ieri am publicat aceasta fotografie pe Facebook, alaturi de “Nu stiu despre voi, insa eu sunt fericit. :) sa fericim, zic!“. Starea nu avea nicio legatura cu faptul ca eram intr-o masina sau ca folosisem HTC-ul pentru fotografia respectiva. De fapt, nici nu mi-am dat seama ca va iesi in imaginea de mai sus.
Nu are legatura nici cu faptul ca a fost o zi insorita si linistita de weekend. Am vrut doar sa ilustrez acele cateva cuvinte cu ceea ce vedeam in momentul acela. Puteam sa o fac cand m-am trezit, cand am coborat in fata casei, cand am spalat masina, cand m-am incheiat la adidasi, cand am facut dreapta pe Barbu Vacarescu, ori cand mi-am pus ochelarii de soare pe nas.
Pentru mine ar fi fost acelasi lucru. Fericirea nu era in fata obiectivului.
Iar daca 1000 de cuvinte nu fac cat o fotografie buna, 1000 de fotografii nu ar putea sa exprime fericirea, sentiment despre care nu (vrem sa) ne dam seama ca este simplu de atins, teoretic, insa complicat de obtinut, practic, deoarece suntem ATAT de influentati de viteza in care traim, de societate si de capitalism. De aceea o cautam, cand, de fapt, nu ar trebui decat sa ne oprim pentru cateva secunde.
Si o vom gasi acolo. De altfel, azi noapte a plouat frumos. Nu? :-)
Acum vreo 20 de ani pe vremea asta, am fost cu ai mei la Muntele Rosu. Frumoasa zona, puternic aer. Daca ar fi sa pot calatorii in timp, m-as intoarce atunci, cand, parcati pe dreapta din cauza faptului ca se incinsese motorul Daciei 1300, ma infruptam cu frate-miu din vreo 4 kilograme de banane.
Stateam rasturnat pe bancheta, cu capul aplecat si picioarele aruncate printre scaunele din fata. Ma uitam la ai mei cum rostogoleau rotocoale de fum din tigara si se uitau inspre varful muntelui.
Cred ca vorbeau despre cazare, nu-mi mai aduc bine aminte. Banana si razele de soare imi ocupau tot timpul. Si frate-miu, care ma enerva ca manca prea incet si nu puteam sa incep inca o banana. :-)
Era liniste. Eram toti. Macar pentru cateva clipe si tot m-as intoarce. In timp ramai doar cu linistea, daca reusesti sa ti-o gasesti. Toti se mai schimba, daca reusesti sa ti-i gasesti :-).
Dau pantofeii din imaginea de mai jos mai departe. Danielei, Ciupercutei (la multi ani!), Denisei, Mirunei, lui Arhi si Claudiu si oricui mai are chef sa calatoreasca in timp si sa spuna povesti :-).
Nu ai nevoie de mai mult de 1 secunda si doi ochi caprui mai senini decat orice albastru si mai vioi decat orice verde pentru a-ti da seama ca dragostea inseamna sentimentul ala de bine pentru care alergi ca tampitul sa ajungi cat mai repede acasa si nu cauti orice motiv pentru a intarzia cat mai mult. [...]
E frig, însă îmi este bine. Și, deși Moscova este destul de urâtă în perioada asta, râul Moscova este superb noaptea. Am ridicat un pahar de șampanie pentru voi! Să ne bucurăm de acest moment împreuna!
Cate amintiri stau in gestul mainilor mamei de la 1:01. (Ignorati intreaga mascarada media) [...]
Pleaca satra de tigani,
Si cu ea pleaca tiganca,
Ce-am iubit-o sub castani.
Melodiile de mai jos le canta mama, la volan, cand plecam prin tara cu masina. Daca mai adaug si faptul ca am crescut atat de liber incat plecam la orice ora oriunde prin lume, cred ca se justifica foamea pe care o am sa calatoresc.
Si pentru ca va fi un revelion de pomina (si nu trebuie decat sa scot bestiile din bloggerii care sunt cu mine la munte, insa am ceva grade si pentru ei), va semnalez cateva cantecele, asa, de relaxare, la un whiskey si cola.
Sa fiti bine si veseli cu totii!
Ieri, mi-am dat seama ca incapatanarea de a face orice e omeneste posibil ca totul sa fie bine poate fi o prostie. Iar mie, cel putin, aceasta incapatanare mi-a ars multe celule nervoase, m-a transformat in cineva pe care nici eu nu l-am mai recunoscut privindu-l in oglinda si mi-a aruncat la gunoi ani din viata in care am crezut.
Iar toate acestea se pot intampla deoarece, intr-o cursa tampita pentru a face ca totul sa fie bine si confortabil, inchizi de multe ori ochii in fata oamenilor care-ti sunt dragi, in care crezi si de la care ai oaresce asteptari, insa, in timp, se dovedesc a fi mult prea mici, chiar si pentru ei, dependenti si cu o moralitate de cateva ori mai volatila decat spirtul. Insa cu mult tupeu.
Cred foarte mult in puterea exemplului, insa incep sa cred ca oamenii nu se pot schimba oricat de bun exemplu ai fi si oricat de multa nevoie de stabilitate si apartenenta la frumos ar avea. Iar cei 7 ani de acasa, filmele, cartile, experientele de viata prin care a trecut si anturajul iti pot spune infinit de multe lucruri despre un om.
Nu pentru a-l judeca, departe de mine acest gand. E un alt consum tampit si inutil de energie. Ci pentru a-ti da seama daca poti rezona cu el, pentru ca asteptarile sa nu fie fortate de imprejurari. Sa se intampla cu naturalete, precum ciripitul pasarelelor pe care-l auzeam in fiecare dimineata, cand locuiam langa Parcul Ioanid.
Iar cu astfel de oameni poti face ca lumea sa fie mai buna, ca totul sa fie bine. Ca lucurile sa se intample, nu sa ramana vise de neatins din cauza faptului ca putem sa ne complicam existenta inutil. Pentru ca, da, viata este simpla, insa omul… un animal prost.
Citeste asta si conlcuziile de dupa prezentarea lui Andrei Rosca de la Webstock. Solutii sunt.
