In timp ce noi ferim privirea in fata batranilor care dorm pe strada, in timp ce noi facem proteste la pompa sau ne inarmam cu furci si topoare pentru a omora cainii de pe strada, in timp ce noi ne operam in Austria pentru ca in Romania nu mai are cine, oamenii de peste ocean ne mai dau un motiv sa ne trezim dimineata razand.
Razand ca, iacata, respiram, ca uitandu-ne pe fereastra vedem nucul de peste drum la locul lui, ca pisicile te gadila cu mustatile cersind mancare in timp ce tu mai vrei sa dormi macar 10 minute inainte sa o intinzi la munca, ca…
Megan, actualmente in liceu, a invins cancerul de 2 ori. Balamucul a inceput la 11 luni, s-a vindecat, a revenit, s-a vindecat, iar acum, la 15 ani dupa prima intalnire cu injectiile si dupa o raceala ce a complicat si mai tare situatia plamanilor facuti franjuri de citostatice, s-a trezit din morti dupa ce doctorii o deconectasera de la aparate deoarece… nu mai era nicio sansa de supravietuire.
Insa nu despre o fetita cu probleme care acum cauta o pereche de plamani vreau sa povestim astazi. Ci despre minutul 1:10 din clipul video al stirii respective. De fapt nici nu vreau sa povestim ceva. Vreau, pe cat puteti, sa empatizati cu situatia, pentru ca, din pacate, majoritatea ne vom afla in pozitii asemanatoare. Iar cum vom reactiona depinde doar de care parte a usii spitalului ne vom pozitiona.
Iar daca reusiti sa simtiti volumul imens de energie emanata de acel “La multi ani, Megan!” si de gesturile mainilor acelor copii, cred ca putem discuta despre atitudine.
Si vorbim despre a avea atitudinea necesara pentru a te opri din drum, a respira puternic, a deschide larg ochii si a incepe sa-ti pui intrebari. Sa intelegi de ce televiziunile de stiri urla unidirectional, de ce oamenii devin atat de impulsivi (sa nu spun idioti) incat ajung sa creada ca a macelari in plina strada 25 de caini rezolva o problema, de ce oamenii ajung sa traiasca pe strada, cum s-a ajuns ca, pentru unii, 20 de lei sa insemne fericirea sau de ce, de cele mai multe ori, nu ai cum sa ajuti direct.
Vorbim despre atitudinea noastra fata de ceilalti. De faptul ca daca un om este bolnav, merita nu numai un pic de decenta, ci si un tratament special. Ok, suntem in cacat cu banii, nu ne permitem nici macar bandaje in anumite spitale, insa indiferenta nu este o rezolvare ci poate insemna o condamnare clara a bolnavului la moarte.
Sa nu ai bunavointa sa schimbi un cearsaf de pe patul pe care s-a scurs rahat in urma schimbarii pungii etanse folosita in colostomie sau sa-i tai din stilou speranta la viata a unui copil sunt intreprinderi care, cel putin mie, mi se par la fel de grave precum crima cu premeditare.
La fel de grave mi se par instigarile aberante de ori ce fel. Mai ales cand sunt generate la impuls. Nu ca nu ma ating pe mine de nicun fel, ci pentru ca stiu ca pot transforma vieti si nu neaparat in bine. E usor, si de ce sa nu spunem ca pentru unii e si satisfacator pentru buzunarele personale, sa ne raliem impotriva unui lucru sau altul, insa usor rezulta de cele mai multe ori din nestiinta sau in urma unei documentari insufuciente a unei probleme.
O parte din vina, poate cea mai mare, o are cea de-a patra putere in stat, presa, sub toate formele ei, de la TV pana la forumuri si bloguri, prin superficialitate, volumul de uzura al stirilor sau dezbaterilor, atacurile redundante asupra oricui si orice sau razboaiele inutile ce ne complica existenta.
Si as face un apel pentru a-i putea convinge pe unii sa nu mai futa aiurea mentalitatile celor care ii citesc, urmaresc, iubesc, urasc etc, insa nu stiu cum altfel decat sa scriu toate astea. Si ma gandesc ca, probabil, as reusi mai repede sa-i strang intr-un protest inutil sau o petitie online, decat sa ajung sa-i vad mai atenti si/sau responsabili cand transmit un mesaj.
Ma multumesc insa, vorba lui Andrei, cu a schimba macar un om, pe tine, motiv pentru care nu am mai sters acest text, asa cum am facut-o ieri. Pentru ca imi dau seama ca sunt putini care fac efectiv lucruri care sa nu dureze doar 1 secunda, cat ne ia sa ne scobim in nas si sa ne gandim cum am putea rezema o pompa de benzina, omora un caine sau sorbi indiferenti o cafea, in timp ce un om incearca sa se bucure de zgomotul produs de propriile-i respiratii. Numarandu-le descrescator.
