Daca azi dimineata v-am incalzit cu cele mai tari fete de la Mexic vs. Uruguay, revin cu cele mai tari costumatii de la meciul de ieri, spectacolul de culori si imaginatie fiind aproape imposibil de descris in cuvinte.

Enjoy!

Chiar daca rezultatul meciului de aseara a fost impotriva mexicanilor, pentru mine, echipa castigatoare nu a fost Uruguay, ci Mexic, iar fotbalistii nu au niciun merit in asta.

Din prima clipa cand am ajuns la Rustemberg mi-am dat seama cat de limitati sunt suporterii care se uita la Cupa Mondiala din fata TV-ului. Sincer acum, cele 90 de minute sunt doar o MICA parte din cate se intampla in autocarele care transporta suporterii, sau in jurul terenului de fotbal. Ca idee, ieri, Mexic – Uruguay incepuse de vreo 10 minute, insa stadionul nu se umpluse inca, multi suporteri fiind in afara acestuia, facand poze, dansand sau cantand cu berea in mana.

Adevaratul meci de aseara a fost in tribunele stadionului din Rustemberg, nu pe teren. Adevaratul meci a fost in afara stadionului, printre suporteri, nu pe teren. Adevaratul meci de aseara a fost in sufletul suporterilor Mexicului, suporteri care NU au fost tristi pentru ca echipa lor a pierdut in fata Uruguay-ului.

Au dansat, au cantat, au baut si, dupa ce s-a terminat partida, au inceput deja sa scandeze Nu face nimic Mexico, nu face nimic! O sa i-o tragem Argentinei!, chiar daca sunt constienti ca vor manca bataie ca la balamuc. Sunt insa multumiti ca au ajuns pana aici. Am vorbit cu o gramada de mexicani ieri, dua meci. TOTI erau fericiti. Fericiti ca s-au calificat, insa si mai fericiti pentru ca erau impreuna, CU ZECILE DE MII, pe Rustenberg. Pentru echipa lor!

Tristi insa, pentru ca echipa lor nu a avut bunul simt sa-i salute, dupa 90 de minute in care buzele nu au lasat vuvuzelele deoparte, fiecare pasa era salutata, fiecare degajare adversa huiduita, wave-urile veneau unul dupa altul, trompetele sunau in continuu, iar tobele iti spargeau timpanele.

Muy bien Mexico! Que le den!

Ca imi place sa calatoresc nu cred ca mai este vreun secret pentru niciunul dintre cunoscutii mei sau pentru cititorii acestui blog, tagul calatorii devinind aproape neincapator. Legat de asta, ma gandesc (ca sa nu zic ca am deja un plan :-P) la ziua in care voi lansa un blog de turism si voi pleca in jurul lumii, impreuna cu Marie-Jeanne. :-)

Iar unul dintre lucrurile pe care imi place sa le fac in timpul calatoriilor sunt discutiile pe care le port cu localnicii sau cu alti turisti. Imi place pentru ca aflu povesti de la oameni care traiesc in tari care au culturi diferite, pentru ca imi confirm sau infirm informatii pe care le-am citit prin presa / carti / manuale scolare, pentru ca am posibilitatea sa traiesc, chiar daca pentru cateva zile, cum si ce traiesc ei, la ei acasa.

Toate astea au, evident, radacini adanci in copilaria mea, fiind nascut si crescut intr-un cartier in care lumea pleca dimineata la 7 la munca, se intorcea la 5 si juca table pana seara. Week-end-urile se petreceau la gratar, fotbal sau tenis cu piciorul.

Iar cel mai mare pas pe care l-a facut cineva din grupul de prieteni pe care ii aveam in copilarie, la bloc, a fost acela de a deveni sef de post la gara din Ulmeni, o localitate aflata la 10km de Buzau. Prietenul care a ajuns in aceasta functie ar fi avut posibilitatea sa calatoreasca 2 drumuri, la alegere, in toata lumea, pe banii SNCFR-ului. Nu a plecat niciodata.

Imagine that… imagine that…

Desi purtam un tricou in culorile Africii de Sud, mexicanii m-au primit astazi in galeria lor cu voie buna s’un scaun, nu inainte totusi de a ma marca corespunzator. Acesta a ajuns pe amadoi obrajii in exact 2 secunde si a fost facut cu un fel de “creta” moale de catre o doamna, in jur de 50 de ani, care cu asta se ocupa in galeria respectiva. :-)

- Quieres tambien la nariz?, m-a intrebat usor nemultumita de barba
- Hombre… ya ‘sta bien! am zambit. Viva Mexico!

E atat de usor sa rapesti un zambet unui mexican!

PS. Culorile Mexicului le-am purtat pana la hotel, unde au disparut impreuna cu barba din dotare. :-)

V-ati intrebat vreodata care sunt cele mai naspa joburi la CM2010, in special de pe stadionul Royal Bafokeng din Rustenburg? Nu? Nicio problema. D’aia am ajuns eu in Africa de Sud, sa va semnalez si lucruri pe care, in mod normal, nu le vedeti la TV.

In prima imagine de mai jos il aveti pe cable guy-ul oficial al unui cameraman. Nu mi-am dat seama la ce s-a uitat cateva minute in sir, insa am observat ca a intins-o dupa golul Uruguaiului si nu l-am mai vazut de atunci! L-am cautat, sa stiti, cu privirea, la final. Nada. Nil. Zero. Se topise.

In cea de-a doua imagine ii puteti observa pe stewards (cei de pe teren), care au stat timp de peste 6 ore in aceeasi pozitie. Cum nu am vazut pe nimeni sa se fi miscat in tot acest rastimp, trag concluzia ca au plecat acasa cu vezica cat capul unui elefant.

De uitat s-au uitat la meci, ma refer doar la acestia 6 (+ 6 de la poarta cealalata), pentru ca aveau deasupra peluzelor cate o plasma uriasa. Cat despre cei aflati in fata tribunelor… Dumnezeu cu mila. Cred ca s-au plictisit de moarte.

PS. Da, eu sunt ala care, la filmele porno, studia (si) mobila, vesela, tablouri, gresia etc, actiunea fiind, in mare, aceeasi. :P

^{Cable guy, CM2010 – click pentru marire}