📖 Despre schimbare, in 📚 «Curajul de a fi fericit» de Ichiro Kishimi

Weekend-ul acesta am terminat o a doua carte a japonezului Ichiro Kishimi, la 3 luni distanță de la 📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti». Formatul în 📚 «Curajul de a fi fericit» este identic, Filosoful și Tânărul din prima carte continuându-și  dialogul socratic început în urmă cu 3 ani de zile, discurs ce are la bază aceeași teorie a pshihologiei individuale a psihiatrului Alfred Adler.

Ca o paranteză, Ichiro Kishimi are 65 de ani, s-a născut în Kyoto, este filosof (are și un master la Universitatea din Kyoto), psiholog cu orientare clar adleriană (este director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană), iar în prezent predă psihologie educațională și psihologie clinică la Școala de Medicină Orientală Meiji din Suita, Osaka, dar are și un birou privat de consiliere în Kameoka, Kyoto.

Nu vă țin mult cu acest semn de carte, voiam doar să subliniez un lucru despre care am mai amintit pe acest blog în «De unde provine greutatea in a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?», un semn de carte (din 📚 «Arta subtila a disperarii» a lui Mark Manson) a cărui idee era următoarea: este imposibil sa devii un om nou fără ca, mai întâi, să suferi pierderea celui care ai fost.

Manson este genial în felul lui prin forma directă și claritatea cu care reușește să integreze și să exprime un conglomerat de idei sănătoase preluate din diferite filosofii și teorii de psihologie. Și, deși de Adler nu îmi amintesc să fi apărut menționat prin cărțile lui Manson, am dat peste dialogul socratic de mai jos, care prezintă filosofia lui Alfred Adler în ceea ce privește schimbarea.

Mergând un pas mai departe, nu pot să nu remarc cât de ticăloasă poate să ne fie propria resemnare când alegem ca timpul să (ne) vindece. Câtă risipă de viață poate zace-n a ne găsi într-un final mulțumirea în anumite contexte și, într-un mod paradoxal, deși știm că nu ne sunt nici pe departe sănătoase, nici nu mai încercăm să le depășim, ajungând, într-un final, să nu mai putem face asta.

FILOSOFUL: […] “Ce este schimbarea?” Dacă ar fi să presupunem și sã folosim o exprimare extremă, procesul schimbării este “insăși moartea”.

TÂNĂRUL: Insăși moartea?

FILOSOFUL: Să presupunem că în clipa de față ești într-o stare de disperare în ceea ce privește viața ta. Să spunem că ți-ai dori să te poți schimba. Dar asta înseamnă să renunți la cel care ai fost până în prezent, să-ți interzici plăcerile pe care le-ai avut și să nu mai fii niciodată cel de până acum, ca și când, realmente, ai fi murit. Fiindcă, odată ce ai făcut asta, vei renaște. Acum, oricât de nemultumit ai fi de poziția ta actuală, ai putea alege moartea? Te-ai putea arunca singur în intunericul fară capăt? Nu este un lucru simplu despre care să vorbești. De aceea oamenii nu doresc să se schimbe și se simt bine așa cum sunt, oricât de grea ar fi viața. Și sfârșesc prin a trăi în căutarea lui “e bine așa cum sunt” pentru a-și susține situația în care se află.

TÂNĂRUL: Hmm.

FILOSOFUL: Prin urmare, când o persoană încearcă să susțină cu tărie: “eu, cel de acum”, ce nuanță crezi că-i va da trecutului său?

TÂNĂRUL: Hmm, altfel spus…

FILOSOFUL: Nu există decât un singur răspuns. Pe scurt, acesta ar fi să-și rezume trecutul spunând: „Am trecut prin multe, dar mă simt împăcat”.

TÂNĂRUL: Ca să afirme asta acum, trebuie să afirme și că a avut un trecut nefericit.

FILOSOFUL: Da. Sunt oamenii pe care i-ai mentionat mai devreme, cei care îți transmit recunoștința lor spunând: “Multumesc că ai fost atât de sever în trecut”. Cu toții încearcă să-și afirme acel “eu, cel de acum”. În consecință, tot trecutul lor se transformă în amintiri plăcute. Nu vor recunoaște educația severă primită doar prin cuvintele de mulțumire pe care ți le-au transmis.