Asta sunt, aici ma termin

Posted by

În mecanica clasică, că poate de matematică ne-am plictisit și poate vrem să recuperăm și la fizică pentru următoarele alegeri, există un principiu al lui Newton, destul de simplu de înțeles, numit Principiul acțiunii și reacțiunii.

Când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (numită forță de acțiune), cel de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (numită forță de reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar. Acest principiu este cunoscut și sub numele de principiul acțiunii și reacțiunii.

Dar nu despre mecanică este articolul ăsta, însă cred că științele exacte au darul lor de a explica anumite fenomene, chiar și emoționale, dacă ai bunăvoința și intenția să le înțelegi. Articolul ăsta este despre asumare, un cuvânt pe care l-am auzit foarte des în jurul meu în ultimii 3-4 ani.

Am întâlnit foarte mulți oameni asumați.

Chiar și azi, la prânz, într-o discuție pe Messenger care nu putea fi publică, deoarece publicul nu trebuie să știe că, de fapt, părerea noastră este 99.99% alta! Yuuuuuk! Nu o să continui discuția aici, însă am să iau un exemplu comun pe care putem lucra cu asumarea, căci este pe limba tuturor.

Comportamentul. Sau acțiunile noastre.

Concluzia pe care am tras-o eu este că majoritatea oamenilor își asumă majoritatea acțiunilor pe modelul “as it is” (“Ăsta sunt, aici mă termin” – Liviu Vârciu, 2010 și ceva), ca un software pe care instalezi fără să îți mai pui întrebări, însă, mie, treaba asta îmi dădea cu Newton peste ceafă.

Lipsea reacțiunea.

Lipsea… costul asumării. 

Nu este vreo obligativitate, e doar o chestiune de bun simț.

Și zic asta, deoarece în absolut toate aceste cazuri de asumare fără costuri va interveni frustrarea. De toate părțile. Este un fenomen simplu, pe care Newton îl explică în fizică, iar eu ți-l traduc așa: Nu faci #2 în livingul unui amic când mergi în vizită, deoarece va exista un cost pe care NU vrei să îl ai.

Dar costurile de fond nu părăsesc incinta.

Vrem prieteni buni, dar îi luăm for granted destul de repede, comportându-ne cu ei ca și când sunt obligați să ne accepte așa cum suntem noi. Și, mai ales, disponibili. Nu există căi de mijloc, doar suntem software-ul perfect, iar ei sunt prietenii noștri care ne înțeleg așa cum suntem.

Însă ne mirăm ulterior de ce nu ne mai răspund la telefon.

Vrem iubiți / iubite cât mai aproape de proiecțiile noastre, dar îi luam for granted și ne vedem fix de ale noastre în continuare, fără nici să ne întrebăm ce simte cel de lângă noi, așteptând însă disponibilitatea totală de la celălalt. Software-ul perfect.

Însă ne mirăm ulterior de întrebările incomode.

Publicăm tâmpenii neproductive, răutăcioase sau idioate în spațiul public, însă nu ne gândim la reacțiile și emoțiile pe care le putem stârni. Luam cititorul for granted și-i livrăm conștient furaje pentru porci, însă în privat suntem 99.99% de altă părere. Găsești GB întregi de programe perfecte în presă și blogging.

Însă ne mirăm ulterior cum de am ajuns să trăim într-un mediu toxic.

Mie nu-mi sună a asumare. Îmi sună a lipsă de empatie. Îmi sună a lipsă de o minimă responsabilitate față de acțiunile noastre. Îmi sună a nimic. Îmi sună a ceva golit de sens.

Și ca să fiu astăzi total contrar vântului :-), poate perspectiva de mai sus deschide puțin apetitul și pentru așteptări, cuvânt de care lumea mea asumată se sperie mai rău decât de cancer. Este perfect normal să ai așteptări de la ceilalți și de la tine și este mai mult decât evident că toată lumea le are.

Altfel, am face toți #2 în living și am aplauda la final ca pe cursele Blue Air.

3 likes

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *