Ce este dragostea?

Posted by

[…] Pentru prima oară în viața mea am înțeles adevărul cântat de poeți și proclamat ca înțelepciune absolută de atât de mulți gânditori – iubirea este scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om. Am realizat atunci sensul celui mai mare secret oferit lumii de poezie, gândire și credință: mântuirea omului este posibilă numai prin iubire și cu iubire. Am înțeles cum un om care nu mai are nimic pe lumea asta poate să cunoască fericirea, fie și numai pentru o clipă, când se gândește la persoana iubită. În dezolarea cea mai crâncenă, când omul nu se poate exprima pe sine prin acțiuni pozitive, când singura lui realizare este suportarea corectă – onorabilă – a suferinței, într-o asemenea postură, omul poate ajunge la împlinire prin contemplarea iubitoare a imaginii persoanei iubite.

Și un alt citat, câteva capitole mai tarziu, într-o concluzie despre cazurile în care doi deținuți dintr-un lagăr de concentrare au fost salvați de la sinucidere.

Conștientizarea imposibilității înlocuirii unei persoane permite ca sentimentul responsabilității omului față de propria existență și continuarea acesteia să fie percepută în toată magnitudinea sa. Un om care conștientizează responsabilitatea pe care o are față de o altă ființă umană care îl așteaptă cu dragoste sau față de munca sa neîncheiată nu va fi niciodată capabil să-și irosească viața.

Contextul din care pleacă ideile de mai sus este cel mai bine descris în citatul următor, acțiune ce se precede cu 2-3 dimineți înainte ca personajul să ajungă la concluzia din primul citat. Iar contextele pot fi diferite, lagărul tău poate fi altceva, persoana iubită poate fi chiar Iisus dacă nu găsești ceva mai palpabil în jurul tău, iar întreg articolul o metaforă cu care poți face ce vrei. Fondul e bolduit, forma o dai tu. 🙂

Momentul cel mai teribil al unei zile în lagăr este trezirea, când, pe întuneric încă, trei fluierături ascuțite ne smulgeau fără milă din somnul nostru epuizat și compensările din vis. Ne trezeam și ne târâiam cu pantofii noștri umezi, în care abia ne încăpeau picioarele umflate de edem. Nu lipseau gemetele și mârâiturile provocate de problemele mărunte, cum ar fi ruperea unui șiret. Într-o dimineață am auzit un bărbat, altfel curajos și demn, plângând ca un copil deoarece pantofii i se micșoraseră prea tare de la umezeală și trebuia să iasă cu picioarele goale afară, în zăpadă. Îm minutele acelea groaznice mi-am găsit alinarea într-un colț de pâine pe care l-am scuns în buzunar și l-am mestecat cu multă plăcere.

* photo by Fabrizio Verrecchia on Unsplash (I will always be a sucker for Paris and doves)

0 likes

2 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *