📚 «Cu fiecare zi mai aproape» – Irvin Yalom

Posted by

De vineri seară am revenit la Schopenhauer (citesc 📚 «Arta de a trăi fericit» cu o introducere de Friedrich Nietzsche), pentru că mi-am adus aminte de el în timp ce citeam 📚 «Cu fiecare zi mai aproape» a lui Irvin Yalom (mi-am propus o lună care să se numească Februaryalom): Schopenhauer zicea că nu-și dă timpul unei cărți dacă aceasta nu-l convinge din primele pagini.

📚 «Cu fiecare zi mai aproape» este o carte pe care Irvin Yalom a scris-o în tandem cu o pacientă, Ginny Elkin, descriind fiecare ședință de terapie din două unghiuri diferite, al pacientului și al psihanalistului. Nu e primul psihiatru care face asta, doar că, citindu-i și pe alții, motivația mi se pare prea comercială. Și i-am dedicat mai mult decât câteva pagini. Aproape jumătate de carte.

Ginny e un personaj feminin cu ceva (mai multe) issues sexuale, care amintește spre deloc de tatăl ei și se consideră o palidă expresie a mamei. Intrase, după cum spune Yalom, direct în “camera raporturile sexuale cu mai mulți bărbați” netrecând și prin “anticamera amorurilor și alinturilor adolescentine” și nu-și putea elibera impulsurile sexuale, deși îi plăcea apropierea fizică a bărbaților.

Ginny este o tipă slăbuță fizic care nu a cunoscut orgasmul în timpul unui raport sexual (avea o voce interioară care se ocupa de asta), dar l-a experimentat prin masturbare, lucru care aparent nu era ceva ce totuși o satisfăcea și, mai mult decât atât, ajungea să se simtă și vinovată deoarece “s-ar fi putut păstra” pentru un bărbat (ex. Karl, prietenul ei).

Yalom mi se pare de multe ori plicticos de descriptiv, aproape ca un film românesc prost din primele două decade post-comuniste, în care o acțiune dura extrem de mult iar accentul se punea pe mișcări repetitive. Exemple? Pași mulți în noapte, în care accentul era de pe mișcarea picioarelor, unul după altul, ori mâncatul unei ciorbe, accentul fiind pe fiecare lingură dusă la gură. 🙂

În plus, o bună parte din ce am citit mi s-a părut a fi și o continuă joacă de transfer și contratransfer dintre Yalom și Ginny (înțeleg că e destul de comun când vine vorba despre un personaj precum Ginny), ceea ce mi-a adus aminte de un pasaj din autobiografia lui Yalom, «Călătoria către sine», în care soția lui îl întreba câte din fanteziile-i sexuale mai trebuie să cunoască întreaga Americă.

Nu cred că e o carte proastă (waste), ci doar o carte care, cel mai probabil, e mult mai potrivită pentru cineva care profesează și are răbdare cu ambițiile literare ale lui Yalom. Scriind asta mi-am adus aminte și de 📚 «Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns» a lui Gabor Maté. Cu diferențele clare de subiect și abordare, sentimentul meu a fost, în mare, același.

Now back to Schopenhauer. 🙂

Păstrăm legătura!? 🙌

🔔  Abonează-te la blog prin RSS, prin email (recomandat) introducând adresa în câmpul de mai jos, ori folosește clopoțelul din bula albastră de jos pentru ca browserul (Chrome?) să-ți trimită notificări când public un articol. iOS / Android / Windows / MacOS.

O altă recomandare, cel mai probabil mult mai bună decât cea cu emailul, este follow pe Instagram pentru stories și highlights. Sunt mult mai activ pe IG și doar o parte din informațiile de acolo ajung subiectul unor articole pe blogul de față.

Mulțumesc!

2 comments

  1. Il găsești plicticos în aceasta carte sau în general? Am citit de curând Călăul dragostei, mi se pare pasionant. Călătorie către sine a durat mult pana sa o termin, cu doar câteva pagini pe zi citite, dar, totuși, mI a plăcut foarte mult. Cred ca e o mare diferență între el și cartea de care amintești a lui Gabor Mate. Mate oferă o noua abordare în cazul unor boli, mi se pare mult mai sumbra și mai greu de suportat lectura. La Yalom abia astep sa vad cum descoperă încă un strat și încă un strat în colaborarea cu pacienții sai.

    1. În cartea asta îl găsesc plicticos. Prima pe care am citit-o a fost autobiografia lui. A doua Călăul dragostei. Ambele mi-au plăcut. A treia a fost cartea de față. Mi s-a părut too much info (de aici și conexiunea cu Mate, cu nota că, într-adevăr, Mate este realmente sumbru, nu doar mai sumbru 🙂 – vezi articolul despre Când corpul spune nu) și jocul de care aminteam, iar ultima a fost Mama și sensul vieții, care a început în forță, însă pe final a lălăit-o prea mult pentru gustul meu.

      Mă gândesc că poate ar fi trebuit să le citesc la intervale mai mari de timp. Eu le-am citit pe toate în februarie. Am scris mai multe despre cum l-am descoperit eu pe Yalom în articolul despre cărțile pe care le-am citit în Februarie, aici: https://costin.ro/februarie-2022-citit/

      Mulțumesc pentru feedback!

Lasă un comentariu: