Iubirea ca religie

Publicat de

Ieri am început să citesc «Constelații familiale» de Bert Hellinger, un psihoterapeut german, asociat cu o metodă terapeutică cunoscută sub numele de Constelații familiale. Este o carte care te poate scoate foarte rapid din zona emoțională de confort, tratând subiecte destul de personale pentru noi, sau fiecare dintre noi, schimbând status quo-ul multor credințe pe care le avem.

În recenzia 📚 «Meditatii» a lui Marcus Aurelius am spus că este cartea în care am citit de cele mai multe ori cuvântul moarte, însă Hellinger mi se pare că se duce cu mult mai departe, legătura cu moartea și boala fiind tratată ca un dans în care corpurile partenerilor sunt strâns lipite unul de altul. E o metaforă, dar cred că explică inclusiv diferența față de filosofia stoică (simpla ciclicitate).

Notă. Ca o semi-glumă, teoria lui Hellinger pare că l-ar putea „vindeca” pe Nietzsche, care considera că suferința este singurul lucru care dă valoare lumii, iar fără durere și mizerie, viața ar fi absurdă și fără valoare. Pentru Nietzsche, suferința este singurul test prin care se poate determina valoarea unei persoane.

Personal filosofia lui N., cât am cunoscut-o, mi se pare destul de distructivă (ca să nu zic inutilă în fața vremelniciei vieții), iar acest lucru cred că se datorează influențelor stoice.

Acum, ori sunt un optimist fără măsură, ori naiv cu diplomă, însă mi se pare că B.H. tratează multe aspecte ale iubirii din perspective de multe ori complementare cu ceea ce eu/noi știm, ori cred/em că știu/știm despre, fiind, pentru mine, o carte grea prin prisma bogăției acestor perspective, dar și prin prinsma capacitatății vizibile a autorului de a-și maturiza teoria pe parcursul vieții.

Și îți propun un citat.

Experiența cu Dumnezeu

Am o teorie legată de religie. O numesc religia în raport cu lumea, așa cum este ea. Când cineva spune: „Sunt în armonie cu cu lumea, așa cum este ea”, asta înseamnă: „Sunt  mulțumit de lume, așa cum este ea. Sunt mulțumit de mine, așa cum sunt eu. Sunt mulțumit de ceilalți, așa cum sunt ei. Sunt împăcat cu ceea ce este terifiant, precum moartea, vinovăția, destinul. Sunt pur și simplu în armonie cu toate.

Consider această atitudine drept o atitudine religioasă.

Având această atitudine, mă îndepărtez de mine pentru a fi receptiv la ceva mai vast, fără intenția de a înțelege acel ceva. Îmi lărgesc perspectiva, înaintez câțiva pași și, apoi, mă opresc. Înfrunt secretul, moartea, vinovăția sau destinul, fără a dori să intervin. În acel moment rămân echilibrat în fața Totului, așa cum apare el în fața ochilor mei sau sentimentului meu.

Este o acțiune foarte umilă pentru că nu cere nimic. În loc să încerc să influențez, mă las infuențat de ceea ce se manifestă sau vine către mine. Nu-mi fac nicio imagine în privința lui Dumnezeu, ci îmi asum misterul  religios, îmi asum vidul. Pentru mine, asta înseamnă atitudine religioasă.

Această atitudine are un efect surprinzător. Mă situez atunci egal cu toată lumea. Sunt un om printre mulți alții; cu toții avem aceeași valoare și suntem în situația de a cunoaște aceste lucruri, dar a fi receptivi la ceea ceva mai măreț, fără a vrea să înțelegem. Eu numesc această atitudine smerenie. Putem observa că cel care adoptă o asemenea propoziție dobândește forță. Forța vine din acest acord. Subiectul nu se opune realității, așa cum se manifestă ea, ci se lasă învoia ei.

Prin ce am subliniat – ceea ce Hellinger numește „religia în raport cu lumea, așa cum este ea”, ori ceea ce filosofia stoică ar putea vorbi în asentiment despre moarte și acceptarea ei ca încheierea unui ciclu natural al vieții – eu înțeleg, de fapt, o altă definiție a iubirii. Cu mult mai profundă, cumva conștientă, matură și mult mai aproape de Pământ.

Teoria mea apropo de iubire pleacă de la ideea că aceasta se manifestă cu adevărat atunci când o oferi fără a cere ceva și fără a-ți seta așteptări. Abia atunci forța iubirii este incredibilă, iar pe noi ne poate chiar „mântui” – ne poate scoate din orice „iad”, orice ar însemna asta pentru fiecare. Este emoția care nu are potențiometru. Sau nu ar trebui să aibă.

Prin contrast, dacă ura nu ar avea potențiometru, iar conștiința – despre care tot Hellinger susține, și sunt în asentimentul lui, că reprezintă o presiune exercitată pentru a ne conforma sistemului căruia îi aparținem – ar avea alte valori, am putea foarte ușor să omorâm pe cineva. Exprimarea iubirii nu omoară. Încarcă pozitiv. Cum te simți când cineva îți spune că te iubește? Plutești.

Îmi dau seama de diferențe. Hellinger a fost membru al unui ordin religios catolic vreme de 25 de ani, a studiat filosofia și teologia, a fost preocupat de psihoterapie, a fost preot, a lucrat ca misionar și profesor timp de 16 ani în mijlocul zulușilor. Eu am avut un traseu real, am studiat matematici și limbaje de programare, dar am lucrat peste 15 ani în zone creative.

La mine este mult mai preponderent Copilul, la Hellinger se manifestă, cel mai probabil, Adultul.

Am să închei acest semn de carte cu o recomandare de film.

Recent, am fost invitat la Ali(e)nare (Falling pe IMDB), un film pe care vi-l recomand. Este povestea unui bărbat interpretat de Lance Henriksen, care se comportă mizerabil și fără nicio limită cu întreaga familie. Cu cele două soții, copii, nepoții, vecinii. Unul dintre copii descoperă în armată că este gay, iar filmul duce relația tată-fiu la un extrem homofob incredibil și greu de suportat.

În pofida acestor lucruri însă, întreaga familie este alături de el, necondiționat. Nu cunosc pe nimeni care să poată să reziste tirului verbal violent pe care îl are personajul tatălui, iar reacția familiei m-a contrariat. Am găsit în cartea lui Hellinger o explicație.

Cel care crede în Cer, crede probabil că va putea, cu ajutorul Cerului, să se ridice deasupra Pământului și deasupra părinților. Dar cinstirea părinților înseamnă să-i acceptăm și să-i iubim așa cum sunt. Cinstirea Pământului înseamnă să-l acceptăm și să-l iubim așa cum este el: cu moarte și cu viață, cu sănătate și cu boală, cu începutul și cu sfărșitul.

Mi se pare că este un nivel de iubire mult mai profund, deoarece acceptarea personajului descris mai sus de către familia lui nu este ceea ce, cel mai probabil, cu toții simțim că ar trebui să fie și mă refer aici la un puternic efort emoțional. Pare mult mai mult și psihologia pare să aibă răspunsul, în ceea ce Hellinger numește dragostea care vede.

Contrar iubirii oarbe a Copilului, Hellinger spune despre dragostea care vede că este un proces spiritual ce pretinde mult mai multe de la Copil, deoarece conceptul de fericire devine mult mai pretențios. Să mergeți la Ali(e)nare, concluzia personală (de altfel exprimată la începutul filmului de către tată copilului abia născut), fiind aceea că personajul principal era, efectiv, terifiat de ideea morții.

Apare și în trailer, la final.

* photo by Hannah Busing on Unsplash

Păstrăm legătura!? 🙌

🔔  Abonează-te la blog prin RSS, prin email (recomandat) introducând adresa în câmpul de mai jos, ori folosește clopoțelul din bula albastră de jos pentru ca browserul (Chrome?) să-ți trimită notificări când public un articol. iOS / Android / Windows / MacOS. Mulțumesc!

Lasă un comentariu: