• Share on Google+

În urmă cu o săptămână am împlinit o lună de când am parcat mașina în Morella, Spania, după un drum de 50 de ore – dintre care am dormit vreo 4 – și fără vreun gând de a mă mai întoarce în țară. Fac o paranteză pentru cei care au deschis mai tarziu costin.ro, eu am mai locuit în Morella în urmă cu vreo 15 ani, pentru aproape 3 ani de zile.

Articolul ăsta ar fi trebuit să aibă titlul Raport de emigrare #1 (loool), în ideea de a-mi nota lucruri despre această experiență, atât pentru mine, deoarece găsesc că este forte tare să te citești peste ani, cât și pentru cei care încă îmi trimit mesaje pentru a-mi cere detalii, ori pentru a scrie despre “cum este afară?”.

Doar că l-am preferat pe acesta cu povestea, mi-or fi ajuns și mie 12 ani de rapoarte. 🙂

O lună, ziceam.

Mi s-a părut dintotdeauna haioasă expresia “plan profesional”. Acum cu atât mai mult. După ce am lucrat 12 ani în online (profil LInkedIn), de la publishing (ProTV) la agenții (Bakers, Thinkdigital), de trei săptămâni lucrez, din nou, ca barman-ospătar într-un sat de munte din Spania.

Câștig decent (mai bine decât în agenție :P), iar luna aceasta voi munci în fiecare zi (sunt 5-6 săptămâni în total, fără zi liberă), situație care se va schimba abia prin septembrie, după ce trece Sexenni. Iar dacă tot am fost așa de prins, m-am amuzat căutând diferențe între ce făceam înainte și ce fac acum.

Să ne amuzăm 🙂

Aici deadlineurile nu depășesc 15-20 de minute, iar recompensa vine aproape imediat din partea clientului și în fiecare seara în buzunar. Nu la 6 luni. Și nu-i cu m** și pupături în 2 telefoane consecutive cu clientul.

În țară mulți colegi aveau abonament la sală, însă asta nu înseamnă ca se și duceau. =)) Mai mult, știu pe cineva (nu dăm nume, Dragoș) care se ducea la o sală ca să stea pe un scaun pentru a fi curentat. 😀 Aici fac 10km pe zi, la muncă.

Programul de lucru este asemănător. Tot 9-10 ore minim bagi, diferența fiind că aici poți prinde și câteva ore libere după amiază, iar orele extra se plătesc ca atare. Plus că aici nu ești “obligat” să dezvălui clientului cum ai făcut un lucru. 😉

Revenind la lucruri mai serioase, nu am renunțat la online, am câteva planuri, însă voi avea posibilitatea să aprofundez situația din toamnă, când o să mă aliniez cu toate pe aici (în mare parte acte pentru mine și pentru mașină). Ca bonus, am început să arunc câte un ochi și către gamingul offline. 🙂

M-am revăzut cu o mulțime de oameni, spanioli, portughezi (am muncit în construcții cu ei, prin 2005) și români, pe alții însă… nu i-am mai prins. Pe Toni, de exemplu, de la care am învâțat cam 80% din tot ce știu despre meseria de ospătar. Plm, viața.

Muncesc în același bar din care am plecat în august 2006, când m-am întors prima oară în țară. Fizic, am fost dărâmat în primele două săptămâni. Atât de dărâmat încât nici febră musculară nu am mai făcut. Încă mă mai resimt, cumva, însă lucrurile intră într-un normal.

După 12 ani de stat pe un scaun mai bine de 12 ore pe zi, mă așteptam la orice. Ceva de genul să-mi dea cel puțin sângele pe nas când ridic berea la draft clientului peste bar. 🙂

Cum însă avem niște corpuri superbe și deștepte care se adaptează la orice, mai adaug doar faptul că al meu a avut nevoie de 3 săptămâni pentru a se adapta la 10km și 100+ etaje în fiecare zi.

Chiar mă gândeam ieri la masă că atunci când o am prima zi liberă o să mă trezesc de dimineață și plec vreo 6 ore pe jos să nu-mi stresez corpul că va trebui să, efectiv, stea degeaba. =))

Și am ajuns la stres. 🙂

La televizor nu mă mai uit de când a ajuns Dăncilă prim ministru. Nu mai avea rost. Am sunat la UPC și am cerut modificarea abonamentului de la 120 lei (net + tv) la 50 (doar net). Am rămas și cu TV, mi l-au dat gratis până la urmă, să scape de mine. Cam atât și valorează.

Și am renunțat și la Netflix. Mi s-a părut o pierdere de vreme. Mare flex, ce să-ți povestesc, am video on demand și ce cool sunt pe 5 deviceuri și în 4K.

Pe Facebook intru din ce în ce mai rar și, oricum, în ultima jumătate de an am dus un lung și minuțios proces de unfollow. Siteuri de știri nu mai citesc, am rămas însă abonat la alertele aplicației Știrilor ProTV, barem ăștia nu-s alarmiști, și cam atât.

Cu telefonul am întrerupt relația apropiată încă din țară. Aici am întrerupt-o atât de tare încât săptămâna asta l-am căutat de 3 ori prin casă cu Find my iPhone. Not shitting you. Viața fără alerte (nu mai țin minte de când nu am mai tresărit la o alertă de email :P) e total altfel. Nu, nu e ca atunci când te simți rebel/ă și lași telefonul în camera din Vamă. 🙂

Am cam pierdut contactul cu viteza, însă am o viață care mă mulțumește.

Mă explic, căci am ajuns și la povestea din titlu.

(vorba lui Cabral, dă-i play și citește)

Săptămâna trecută am fost până la Xiva cu un prieten (sunt 8 km). La întoarcere, târziu în noapte, am oprit mașina între Xiva și Morella, în vârful unei coline, pentru a face fotografii la cetatea luminată din Morella. Cum nu luasem trepiedul și am epuizat toate metodele de a rezema camera pe mașina, am abandonat ideea, mi-am aprins o țigară și mi-am ridicat privirea-n sus.

Nu îmi mai aduc aminte să fi văzut vreodată Calea Lactee. Marian, prietenul cu care eram acolo, era deja cu telefonul îndreptat în sus și verifica cu SkyView fiecare stea. În jurul nostru nu se auzea nimic. Am stins luminile de la mașină, iar ochii s-au obișnuit cu întunericul.

Și m-am simțit bine.

Dar nu binele ăla că am tot ce-am vrut, că pot călătorii când am chef, că îmi petrec toate weekendurile la mare ori prin alte țări, că am făcut un super proiect, că.

Băi, m-am simțit bine. Un bine pe care nu cred că l-am mai simțit vreodată, ori nu-mi mai aduc aminte. Nici nu pot explica, zici că scriu de ieri pe blog. 🙂

Și am realizat ceva.

Am realizat că nu toți suntem scriitori, deși viețile noastre sunt, în cele din urmă, niște povești pe care le scriem zi de zi, din prima secundă în care ne ridicăm dimineața din pat. Am simțit asta în fiecare mesaj pe care l-am primit de la cineva care a citit primul meu articol.

Ne este frică de schimbare.

De a pleca la ț mii de km depărtare pentru a trăi niște ani și altceva. De a ieși dintr-un sistem care ne prezintă de mici același scenariu: scoală, serviciu, concediu, weekend, căsătorie, copil și casă, în cazul în care nu locuim cu părinții până ajunge lumea să zică că suntem frați (adânc, nu?).

Și aici cred că e ruptura: oamenii nu sunt interesați să ajungă scriitori. Sau, bine, majoritatea lor. E îndeajuns scenariul de mai sus. Funcționează. L-au testat miliarde de oameni înaintea noastră. Apoi, cu vârsta, lucurile astea sunt din ce în ce mai greu de schimbat, de cele mai multe ori aproape imposibil.

La mine a fost puțin diferit. Nu-s vreun curajos sau vreun tip mai special, așa am fost crescut și m-am și educat. Ai mei niciodată nu mi-au interzis să mă duc undeva.

Am fost norocos.

Am fost crescut liber și am fost încurajat să plec, să văd, să experimentez.

În ultimii 20 de ani am locuit în 2 țări, am călătorit pe trei continente și am vizitat 17 țări. Sunt multe? Puține? Habar nu am. Știu însă sigur că toate acestea l-au schimbat complet pe buzoianul care a plecat în București la 18 ani și-o vară.

Iar anul acesta am decis să-mi scriu, pentru o perioadă pe care nu o pot estima de nicun fel, o poveste precum cea de mai jos. Alternativa o știți și voi prea bine, doar că eu am renunțat la ea.

Poveste.

Muncesc în fiecare zi cu zeci de oameni și învâț, de voie de nevoie, pe repede înainte 2 limbi străine simultan, chiar trei dacă o să ajung să diferențiez și dialectul local de valenciană. În plus, mi-am propus ca din toamnă să învăț și portugheza (m-am îndrăgostit iremediabil ascultând… Despacito – da, bine, fie, mie-mi place :-P), poate o să locuiesc o perioadă și pe coasta Atlanticului.

Trăiesc într-o cetate aflată la 60 km de Mediterană, încercuită de ziduri înalte de 30 metri și cu o tradiție de cateva sute de ani, unde, la fiecare 6 ani satul învie ca niciodată, pentru a o celebra pe fecioara Maria.

Îmi place să cred că trăiesc acolo
unde,
ochii care nu se văd nu se uită,
unde dimineți lumea se salută
și vezi zâmbete,
nu doar în fotografii.

E fix locul acela unde te duci în vacanța și-ți spui: “Aici aș vrea să trăiesc!”. Pe străzile alea pe care turiștii își fac selfiuri și poze de Instagram. După care te întorci la biroul din Pipera. Știi cum zic? 🙂

Cam așa. 🙂

20 likes
  • Andreea
    Reply
    Author
    Andreea

    Vezi ca ai un typo 😜 asta ca sa nu zic ca am citit degeaba articolul “Săptămâna trecută am fost până la Xiva cu un prieten (sunt 8 km). L-a întoarcere, târziu în noapte, am oprit mașina între Xiva și Morella”

  • Madalin
    Reply
    Author
    Madalin

    De curiozitate, cat costa chiria acolo?