📚 Sun Tzu: «Arta Razboiului». Am citit-o eu ca sa nu mai fie nevoie sa o faci si tu!

Publicat de

OK! Am exagerat puțin în titlu, dar tot cărțile ne zic că stă în natura noastră să fim mai atenți la știrile negative, iar seria de recenzii de carte am pornit-o oricum cu una scrisă prost. Arta Razboiului nu se încadrează nici pe departe în categoria respectivă, chiar dacă pe mine personal nu pot spune că m-a îmbogățit prea mult și este prima carte de anul acesta pe care am terminat-o nefiind convins de ROI-ul timpului investit.

🛒  O poți cumpăra de aici:
📚  Sun Tzu – Arta războiului (sub 20 lei)

🔔  Abonează-te la blog prin email (vezi sidebar), ori antrenează-ți browserul să-ți trimită notificări când public un articol (vezi clopoțelul din bula albastră de jos). Funcționează și pe mobil (iOS și Android), dar și pe Windows sau MacOS. Mulțumesc.

Tratat de tehnici de război, ori documentar istoric?

Sun Tzu s-a născut în statul Ch’i și, datorită cărții, a ajuns într-o audiență la Ho Lu, regele statului Wu, iar de aici totul a devenit istorie. A devenit general și unul dintre gânditorii Chinei, iar cartea lui a ajuns pe mesele militarilor de carieră și a politicienilor, dar a prins și la white collars, datorită spiritului războinic pe care aceștia și-l asumă când vine vorba de raportarea la competiție.

Se citește repede, sunt puțin peste 100 de pagini scrise corporatist, pe bullets, în 13 capitole care acoperă tot felul de proceduri și strategii militare de acum 25 de secole, timpuri în care teoria lui Jean-Jacques Rousseau, amintită și de Rutger Bregman în Homo Sapiens, o istorie plină de speranță, se juca cu cele 100 de milioane de locuitori ai Pământului, dintre care un sfert doar în China.

Rutger Bregman: «Homo Sapiens, o istorie plina de speranta» | #mustread

Vei putea învăța despre cum să analizezi o situație conflictuală armată, cum să conduci un război, cum stau lucrurile într-o strategie ofensivă, cum să folosești energia oamenilor, să descoperi și să te folosești de punctele slabe și atuurile inamicului, despre arta manevrelor de trupe, despre marșuri, despre diferitele tipuri de teren, ori folosirea agenților secreți.

Pentru cei mai tineri, vorbim despre un fel de documentar despre strategie militară, doar că în scris, fără secvențe video sau fotografii, fără Youtube, sau Netflix. Cu foarte puțină aplicabilitate chiar și în Call of Duty, de exemplu. 🙂

Leadership, ori management?

Ideea e că tot ce am citit în ultimele două luni au avut o oarecare aplicabilitate în viață, cel puțin în a mea, și am realizat  cât de importantă este cronologia informațiilor pe care le înmagazinăm. Mi-am completat noțiuni din zona de marketing, am citit ceva psihologie, antropologie și folosofie, prin urmare întrebarea „la ce-mi folosește?” m-a cam bântuit după primul capitol al cărții din titlu.

Nu m-a surprins că, la final, într-un capitol intitulat Utilizarea multidisciplinară a preceptelor lui Sun Tzu se discută despre aplicabilitatea în joburi precum cel de Product Owner. Nu e neapărat departe de adevăr, dacă iei în considerare pricipiile și ești bun în a le extrapola, alături de alte noțiuni, în viața de zi cu zi, însă mi se pare că unele sunt efectiv scoase din context căci dă bine.

Se mai vehiculează ideea că e o carte despre leadeship. Sunt vreo două capitole pe la mijlocul cărții care te-ar putea face să crezi asta, însă personal chiar mi se pare un derapaj grosolan dintr-un motiv foarte simplu. Cartea își bazează argumentația pe o mână de fier care conduce armatele în luptă prin folosirea oamenilor ca pe o resursă obedientă.

Sunt câteva pasaje în carte, unul dintre ele chiar în primele pagini, în care macanismul prin care un comandant de oști își educă trupele este tăierea capului persoanelor nesupuse, indiferent de istoricul lor în tot ecosistemul, ori a momentul respectiv. Iată un exemplu.

Capitolul VII. Manevra

18. Gongurile și tobele, drepelele și stindardele sunt folosite pentru a concentra într-un punct atenția trupelor. Când trupele pot fi unite în acest fel, viteazul nu poate să înainteze singur, nici lașul să dea înapoi. Aceasta este arta de a conduce o armată.

Tu Mu: Legea militară declară: «Cei care, atunci când trebuie să înainteze, nu o fac și cei care trebuie să se retragă nu o fac, sunt decapitați». În timp ce Wu Ch’i lupta împotriva lui Ch’in, nu exista niciun ofițer care, înaintea șocului armatei, să nu poate să-și stăpânească înfăcărarea. El a înaintat, a tăiat două capete și s-a întors. Wu Ch’in a ordonat să fie decapitat. Șeful statului major al armatei l-a dojenit în termenii următori: «Acest om este un ofițer foarte talentat, nu trebuia să pui să fie decapitat». Wu Ch’i a răspuns: «Nu pun la îndoială talentele lui de ofițer, dar este nesupus».

Sunt valori des întâlnite în cartea lui Sun Tzu, valori care nu au nicio legătură cu leadershipul. De multe ori nici cu managementul, oamenii din zona asta punând totuși preț foarte mare pe resurse, pe care preferă să nu le irosească ci să le consume pentru a-și atinge obiectivele având costurile cât mai mici (vezi Șeful statului major, un exemplu de manager).

M-a suprins plăcut includerea în postfață și a teoriei lui Miroslaw Sulek (facebook), profesor la Universitatea din Varșovia, despre acțiunile umane și eficacitatea acestora, el demostrând că relațiile dintre noi sunt de 3 tipuri: cooperare (un joc cu suma pozitivă), luptă (un joc cu suma negativă) și rivalitate (un joc cu suma zero, sau constantă).

Economia este o teorie a cooperării, iar arta războiului este o teorie a luptei, în timp ce teoria politicii este o teorie a rivalității. Prin urmare, cooperarea și lupta sunt sisteme diferite  ale relațiilor umane, și este imposibil să se aplice principiile elaborate în teoria de luptă pentru a descrie economia afacerii, sau invers (caz cu 0 aplicabilitate în zilele noastre).

În cazul politicii lucrurile se pot schimba, în funcție de câte elemente de luptă și câte de elemente de cooperare există în rivalitatea respectivă.

Un pic de psihologie

Altfel, nesupunerea de care vorbește Wu Ch’i completează teoria lui Rutger Bregman în ceea ce privește faptul că războaiele sunt dorite doar de conducători / politicieni și nu de oameni. Evident, nu suntem perfecți, nu hrănim întotdeauna lupul cel bun din parabolă, dar să luăm, de exemplu, cifrele care arată cauzele deceselor în cazul soldaților britanici din timpul WW2.

– Mortiere, grenade, bombe aeriene, obuze: 75%
– Gloanțe și mine anti tanc: 10%
– Mine de teren și capcane: 10%
– Explozii: 2%
– Substanțe chimice: 2%
– Altele: 1%

(sursa)

Observați, sper, un lucru evident. Dacă aceste victime au ceva în comun, au faptul că au fost omorâte de la distanță. Războaiele moderne așa au fost câștigate, niciodată altfel. Dacă sărim puțin oceanele și ne gândim la cele două bombe atomice de la Hiroșima și Nagasaki, acestea au omorât 105.000 oameni și au rănit alte 94.000 persoane în câteva minute. De-la-dis-tan-ță.

Acum să ne întoarcem 25 de secole în urmă, când nu existau avioane bombardiere, mine de teren și alte nebunii din seria aceasta. Cumva, autoritatea știa că soldații, chiar și cei mai iscusiți și cu skilluri dovedite, nu vor neapărat să se lupte și aveau nevoie de mecanisme clare de încurajare care accesează emoții primare (frica, de exemplu).

De aici a plecat și întrebarea mea, apropo de aplicabilitate în zilele noastre.

În ziua de astăzi, adevăratele războaie nu mai recurg la glonț. China, de exemplu, are atât de mulți bani încât cumpără companii întregi și start-ups de tehnologie, care au investit de ani de zile în dezvoltare, ori knowledge. Este mult mai eficient așa, iar un exemplu bun poate fi Xiaomi, care declara în 2020 că a ajuns la peste 300 de companii de tip start-ups în IOT deținute (sursa).

Lucrul acesta nu s-a întâmplat însă peste noapte. Xiaomi investește în start-ups încă din 2011, planul inițial al companiei fiind de 100 de IOT start-ups în 5 ani: By the end of 2015, four companies, including Huami, had reached unicorn status with billion-dollar valuations. By 2017, the ecosystem had 99 startups and booked US$3.16 billion in annual revenue.

O să zici: „Hei, dar nu se luptă nimeni, Costine! O ducem din ce în ce mai bine, nu plecăm la război. Ce baliverne îndrugi acolo?„. Și ai dreptate, nu pleacă nimeni la război, nu o ducem mai rău, doar că nu ne contrazicem.

Să nu uităm de statistica de mai sus din timpul războaielor și luptele de la distanță, la care mai adăugăm layere: cel al nivelului de civilizație la care am ajuns, altul al revoluției tehnologice prin care trecem deja de două-trei decade, iar, la final, ne relaxăm la o poveste despre un misogin bădăran care a reușit să conducă timp de 4 ani cea mai mare putere a lumii doar pentru că… Facebook.

Bine, e puțin mai complicat. E un proces continuu de analiză, mesaje diseminate diferit, o grămadă de monitorizare real time, dar ideea e clară. Nu s-a luptat nimeni. Nu s-a împărțit America în două, nu a tras nici măcar un glonț de pușcă, nu a mai semnat o altă Declarație de Independeță. Pur și simplu s-a ridicat de pe canapea și a mers la vot, super convinsă de adevărul pe care-l credea.

Pentru cine-i scrisă Sun Tzu: «Arta Razboiului»?

Pentru toți, cred.

Arta războiului poate fi o carte de istorie pentru oricine și o recomand în acest sens. Astfel de cărți îți vor demonstra (pe principiul contrastului de percepție) cât de alintată este generația noastră, cu atâta amar de tehnologie pe lângă noi și automatizări peste automatizari care acum 25 de secole, într-o lume care însemna populația Spaniei, Italiei și a Germaniei la un loc, erau imposibil de imaginat.

🛒  O poți cumpăra de aici:
📚  Sun Tzu – Arta războiului (sub 20 lei)

Arta războiului poate fi o carte pentru politicieni. O spune chiar punctul 17 din primul capitol: Întreaga artă a războiului se bazează pe înșelătorie. Și ce altceva face un politician, oricare ar fi culoarea tricoului pe care-l poartă? Simulează capacitatea, activitatea și apropierea, chiar daca, demonstrat, politicienii sunt, în majoritatea lor, incapabili, inactivi și distanțați de societate.

Arta războiului poate fi chiar vocea interioară pentru cei care îmbrățișează teoriile filosofilor iluminiști precum Thomas Hobbs, care pleacă de la premisa că omul este corupt moral și că trebuie să presupunem că fiecare dintre noi este un excroc, iar unicul său scop este acela de a-și urma propriul interes. Și, deși este o miciună demonstrabilă chiar și matematic, tot mi se pare un mod de gândire înspăimântător.

Arta războiului nu cred că poate fi o carte despre leadership, însă poți învăța despre și integra în viața de zi cu zi principii de manangement: analiză, argumentație, cerințe, gestionare a resurselor (chiar dacă uneori precară, dar, hei, look around, de aceea ne plac leaderii și nu neapărat managerii care ne conduc :)), prioritizare, monitorizare și chiar evaluare.

Tu ce crezi că este Arta războiului?

Vezi cum te poți abona pentru a păstra legătura!

🔔  Abonează-te la blog prin email (vezi sidebar), ori antrenează-ți browserul să-ți trimită notificări când public un articol (vezi clopoțelul din bula albastră de jos). Funcționează și pe mobil (iOS și Android), dar și pe Windows sau MacOS. Mulțumesc.

Lasă un comentariu: