📚 Autobiografii: Sigmund Freud, «Viata mea»

Publicat de

Well, simt că i-a cam venit vremea lui Freud să-și facă loc personal în lecturile mele.

I-am tot dat târcoale prin intermediul scrierilor altor psihologi și psihiatri, însă l-am tot adăugat în bibliotecă cu fiecare campanie de reduceri de pe magazinele online de cărți, mărturie a estrogenului din mine care caută „%”. 🙂 Și am început cu autobiografia, dacă tot m-am înarmat cu câteva în urma unei postări pe Facebook, pentru a nu sta degeaba între cărțile de psihologie și filosofie.

«Viața mea», scrisă de Sigmund Freud cu 14 ani înainte să moară, aș așeza-o, dacă aș face un top al auto/biografiilor pe care le-am citit până acum, pe un prim loc, alături totuși de autobiografia lui Nikola Tesla citită de curând, printre două cărți de psihologie ce tratează vulnerabilitatea și frica, ori regresia obținută cu ajutorul ședințelor de hipnoză, când psihoterapia nu mai funcționează.

Ediția pe care o am eu a fost publicată anul acesta (2021) de către Editura Herald, are 208 pagini și este împărțită în / conține cumva două cărți, «Viața mea și psihanaliza» (6 capitole + bibliografie) și «Despre istoria mișcării psihanalitice» (3 capitole și o postfață), părți în care Freud vorbește despre medicina anilor 1900, implicarea lui, dar și ramurile care s-au desprins de la teoriile lui.

«Viața mea și psihanaliza»

«Viața mea și psihanaliza» este în principiu despre el, începuturile lui în terapie, oamenii care l-au ghidat, hipnoză, renunțarea la hipnoză și dedicarea vieții psihanalizei. Sunt 6 capitole în care am descoperit un om la fel de pasionat și curios precum Tesla, pe alocuri destul de modest, dar curios și conștient în legătură cu beneficiile pe care descoperirile lui le va aduce omenirii.

Ca și în cazul lui Tesla, marile revelații au venit odată cu traversarea Atlanticului și, judecând și în funcție de anii 2000, încep să cred că deși Europa naște genii, este destul de limitativă în gândire și suport pentru dezvoltare. De exemplu, Freud scrie despre lucrul acesta că în Europa se simțea ca un proscris în legătură cu cercetările lui, în timp ce în America a fost primit ca un savant.

Psihanaliza nu mai era văzută ca o producție delirantă a minții mele, ci devenise o parte valoroasă a realității.

Citind autobiografia lui Freud am putut empatiza cu el aducându-mi aminte «Curajul în sălbăticie» a lui Brené Brown, o carte pe care am citit-o pe la începutul lunii, în care autoarea dezbate tema (non-)aparteneței într-un trib, lucru destul de comun celor care, și am să mă exprim plastic, își depășesc condiția celor maxim câteva sute de cuvinte ale vocabularului.

Partea asta se încheie cu un Freud destul de modest în comparație cu realizările sale. Deși conștient de mare parte dintre ele, Sigmund Freud avea să trăiască niște ani în care omenirea era preocupată de a-și împărți teritorii fizice și a se dezvolta accelerat, înfulecând hulpav din benficiile primei revoluții industriale ale omenirii de la finalul anilor 1800.

Dacă e să arunc o privire în trecut și să mă gândesc la cercetările pe care le-am înfăptuit în viață, pot să afirm fără ezitare că am deschis multe căi și i-am impulsionat pe mulți – fapte care vor conta poate în viitor. Dar, fiindcă nu sunt un profet, nu știu dacă ceea ce am realizat eu va conta mai mult sau mai puțin.

Sigmund Freud a oferit omenirii un Adler, un Jung și o ramură întreagă a medicinei, fără de care eram cu siguranță mult mai săraci astăzi, indiferent de volumul materiaismului care ne înconjoară.

«Despre istoria mișcării psihanalitice»

Deși împărțită în doar 3 capitole și o postfață, «Despre istoria mișcării psihanalitice» ocupă jumătate din ediția pe care o am eu și tratează primii pași în psihanaliză, o ramură la baza căreia stau teoriile lui Sigmund Freud și ale discipolilor pe care i-a avut pe lângă ei și care și-au continuat munca separat de Freud. Europeni la finalul zilei, da. 🙂

Psihanaliza este creația mea; vreme de 10 ani, m-am ocupat singur de acest domeniu și tot vreme de zece ani doar asupra mea s-au abătut criticile prin care contemporanii mei își exprimau nemulțumirea asupra prihanalizei, cât și capriciile lor de moment.

[…] câțiva prieteni binevoitori mi-au spus și că ar fi bine, după cum am procedat ulterior, să arăt lumii că „procedeul cathartic” al dcotorului Breurer consituia doar o fază preliminară a psihanalizei, iar psihanaliza propriuzisă datează din ziua în care, repingând tehnica hipnozei, am introdus tehnica „ascocierilor libere”.

Mă așteptam să vorbească mai mult despre Jung, influențat fiind de câteva dintre lecturile precedente, însă Freud, deși amintește de acesta și erezia sa, acordă mult mai mult spațiu să scrie într-o notă total negativă despre Adler, ale căror teorii se regăsesc astăzi în psihologia clinică, Freud considerând că sistemul acestuia este, totuși, incomplet.

„Psihologia individuală” a lui Alfred Adler reprezintă astăzi una dintre numeroasele orientări psihologice opuse psihanalizei și nu merită să ne mai ocupăm de evoluția sa.

Teoria lui Adler a fost încă de la început un „sistem”, și a asta a evitat psihanaliza întotdeauna. Ea ne oferă în același timp un exemplu de „elaborare secundară”, în celui celei pe care gândirea trezită din amorțeală o face asupra materialului furnizat de către vise.

În cazul lui Adler, materialul viselor este înlocuit cu cel furnizat de studiile psihanalitice, înțeles în principal din punctul de vedere al eului, redus la  categoriile inerente ale eului, interpretat și folosit conform acestor categorii și prost înțeles, exact ca în cazul neînțelegerii formării viselor.

[…] Ideea de viață, așa cum se degajă ea din sistemul lui Adler, se spijină în totalitate pe recunoașterea rolului predominant, dacă nu exclusiv, al instinctelor de agresivitate. În ideile lui Adler nu există niciun loc pentru noțiunea de iubire. Poate părea straniu că o concepție despre lume atât de descurajatoare a fost foarte bine primită, dar nu trebuie să uităm faptul că, fiind înrobită de jugul nevoilor sexuale, umanitatea este gata să accepte orice, cu condiția să-i scăpărăm prin fața ochilor perspectiva unei „înfrângeri a sexualității”.

Mi se pare cumva o bătălie-ntre titani. Vă dați seama că l-am cumpărat pe Adler în secunda doi, iar zilele acestea voi termina prima carte scrisă de Adler, ca introducere în psihologia individuală. La cât am citit până acum, Adler pare că încearcă o scurtătură (probabil de aici și utilizarea în psihologia clinică), deși lucrurile mi se par, totuși, cu mult mai profunde.

Sigmun Freud moare în urma unui cancer la maxilar pe care l-a târât o decadă și jumatate, pe 23 septembrie 1939, la vârsta de 83 de ani, la 6 ani de când naziștii au ars public lucrările sale, împreună cu cele ale lui Albert Einstein cu care a și corespondat în ultimii ani de viață. Aparent, Freud a fost eutanasiat la cererea sa, medicul personal injectându-i o puternică doză de morfină.

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚 «Viața mea și psihanaliza» – Sigmund Freud »» 🛒

Ți-o recomand împreună cu alte două auto/biografii:
📚  «Inventiile mele» – Nikola Tesla | 🛒
📚  «Asasinarea lui Eminescu» – Ion Spânu

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Păstrăm legătura!? 🙌

🔔  Abonează-te la blog prin RSS, prin email (recomandat) introducând adresa în câmpul de mai jos, ori folosește clopoțelul din bula albastră de jos pentru ca browserul (Chrome?) să-ți trimită notificări când public un articol. iOS / Android / Windows / MacOS. Mulțumesc!

Lasă un comentariu: