A apărut in presă, am zis să ofer și câteva detalii în plus.

Am trecut de 2 ani deja de când lucrez de acasă / remote, cu o singură excepție de o lună, înainte de pandemie, când am mers la birou. Personal, aș alege un mod de lucru hibrid, însă prefer munca de acasă celei de la birou dintr-un singur punct de vedere. Timpul câștigat. Este ceva ce niciun angajator nu-ți poate oferi, indiferent de salariu, ori facilitățiile pe care le pune la dispoziție.

Munca de acasă vine și cu avantaje, dar și cu dezavantaje, iar dezavantajul cel mai mare este dat chiar de, cumva, auto-izolare, motiv pentru care am preluat din obișnuințele prietenilor care fac asta de mult mai multă vreme decât mine și îmi programez destul de multe întâlniri în timpul săptămânii, locul preferat de mine fiind Beans & Dots de lângă Cișmigiu.

Dar asta s-a întâmplat recent :), căci în primul an de pandemie am trecut prin două burnout-uri din care am ieșit singur, oamenii cărora le-am povestit despre asta la vremea respectivă nefiind prea interesați de acest aspect. Din fericire (sună tâmp, știu), am mai trecut prin burnout-uri și nu-mi ia neapărat mult să ies din stările astea. Partea proastă este că astfel de stări te consumă.

Pandemia a accelerat apariția stărilor de burnout, dar și de anxietate, ori depresie, iar acest lucru îl poți  observa în interactivitatea cu alți oameni din offline, dar și online. Sunt colegi / parteneri care nu-ți răspund la email cu săptămânile, ori niciodată, meetings / calls care se programează peste săptămâni, sau care se tot amână, iar majoritatea pare că are o stare continuă de oboseală.

Și nimeni nu vorbește despre lucrurile astea. Sau, bine, sunt foarte puține persoane, în afară de psihologi, care discută public de astfel de lucruri. Preferăm să jucăm singuri sportul ăsta și să ne evităm. Așa că am decis să o fac eu și am găsit și oameni super mișto și deschiși, care și-au asumat cu ochii închiși participarea la astfel de discuții.

Zâmbim politicos

Am mai spus-o (aici, aici), dar o să reiau și aici.

Vorbim foarte puțin despre emoțiile noastre, însă și mai puțin despre mersul la psiholog. Băgăm sute de euro în Wordclass fără a reuși să scoatem pătrățelele de sub straturile de la McDonalds și KFC, dar 35 euro per ședință de terapie ni se pare inadmisibil, la fel de bine cum mersul la psiholog ni se pare rușinos. Foarte rușinos. Și inutil.

Credem că atingem treptele 4-5 ale lui Maslow deoarece mergem în vacanțe în Zanzibar, Dubai, sau Thailanda, conducem mașini cu ditamai hergheliile sub capotă, ori locuim în apartamente spațioase, cum doar pe Instagram vedem, în timp ce trecem prin burnout-uri și jucăm pititea cu anxietatea prin casă.

Mai mult, construcții simple precum “îmi e dor de tine”, “iartă-mă”, “mulțumesc”, ori “te iubesc” devin replici simpatice în serialele și filmele de pe Netflix, în timp ce preferăm să împărtășim ura, minciuna, vanitatea, penibilul, abandonul, egoismul, furia, sau frica, atât acasă, cât și pe rețelele sociale.

Cred că efectele pandemiei se vor resimți cel puțin două generații, 50-60 de ani, iar companiile cred că ar trebui să implementeze diverse acțiuni de educare și consiliere psihologică dacă vor să-și țină angajații sănătoși și aproape. Începând de ieri, zic.

Căci începem să zâmbim de multe ori politicos (ca să nu zic fals) și o spun și cifrele.

Cu ușile închise

Nu am ales întâmplător titlul «Cu ușile închise» pentru a începe o serie de podcasturi despre burnout, anxietate și depresie, dar nici pe Marius Manole, căruia îi mulțumesc pentru că a acceptat fără a clipi invitația mea despre a vorbi despre experiențele personale cu acestea.  

Evenimentul cu Marius va avea loc astăzi, de la ora 20:00, iar înregistrarea va fi publicată săptămâna viitoare. Detalii despre eveniment găsiți mai jos, cu tot cu link-ul de pe Clubhouse, care conține 100 de invitații pentru cei care nu au deja una și vor să sară peste waiting list.

https://atomic-temporary-187842175.wpcomstaging.com/event/marius-manole-usile-inchise/

« Cu ușile închise » este, de fapt, o piesă de teatru existențialistă într-un act, din 1944, scrisă de Jean-Paul Sartre despre trei personaje care se trezesc într-o cameră misterioasă fără oglinzi. Cele trei personaje sunt, de fapt, decedate, iar camera despre care acestea află la final că sunt închise pentru eternitate este, de fapt, iadul lor și își reproșează unul altuia păcatele comise în viață.

Teatrul Național spunea într-o comunicare înainte de premiera din 2007 (Constantin Dinulescu, Carmen Ionescu și Iuliana Moise) despre această piesă de teatru că este un spectacol despre noi, despre viața noastră, despre visele și neîmplinirile noastre, despre trădări și fericire. „Infernul sunt ceilalți”. Oare?

Cred că este o analogie bună.

Următorul eveniment pe Clubhouse va fi joi seară, de la 19:00, și o va avea ca invitată pe Teo Trandafir, una dintre cele mai îndrăgite prezentoare de televiziune din România. Detalii despre eveniment găsiți mai jos, cu tot cu link-ul de pe Clubhouse, care conține 100 de invitații pentru cei care nu au deja una și vor să sară peste waiting list.

https://atomic-temporary-187842175.wpcomstaging.com/event/teo-trandafir-usile-inchise/

Următoarele evenimente, precum și podcasturile rezultate în urma acestora le veți găsi pe cefaci.online, secțiunea evenimente.  Vă puteți abona prin RSS (old school, good school), email (vezi sidebar), ori puteți antrena browserul de pe orice device (desktop sau mobil) să vă notifice (web push) când sunt publicate următoarele articole pe blog.

* photo by Den Harrson on Unsplash