Undeva prin anii ’80, Oliver Sacks afla de existența unui tânăr mexican de 28 de ani, Ildefonso, care, împreună cu fratele său, au fost singurii membri ai unei familii dar și ai intregii comunități din care aceasta făcea parte ce sufereau de surditate congenitală.
Pe românește, s-au născut fără să audă.
Liniște totată.
Ieșea și intra frecvent împreună cu diferite rude în Statele Unite unde muncea ilegal la o fermă, crescând destul de izolat deoarece nu putea deloc să comunice altfel decât gestual cu alți oameni. Comunica prin gesturi, nu limbajul semnelor, pe care Susan Schaller, o profesoară a limbajului american al semnelor, prietenă cu Oliver Sacks, încerca să-l învețe.
Procesul a fost destul de dificil. Prima dată Susan nu a făcut nimic altceva decât să-l întrebe cum îl cheamă, iar Ildefonso a “răspuns” copiind efectiv semnele respective. Nu vedea nimic mai departe de acestea. Nu bănuia că aveau un “interior” al lor. O însemnătate.
Ildefonso repeta în continuu semnele profesoarei fără vreun semn că va depăși faza asta până într-o zi când, brusc, a înțeles sensul numerelor. Le-a priceput sensul. Iar acest lucru a provocat o explozie intelectuală, cum avea să remarce Sacks, care i-au pus mintea în funcțiune creând o ordine în haosul creat de toate semnele pe care le repeta.
Adevărata descoperire a fost când Ildefonso, după sute și mii de repetiții ale cuvintelor, a înțeles semnul pentru “pisică”. Pentru noi cred că e destul de greu să ne dăm seama de revoluția care s-a produs în capul lui Ildefonso altfel decât să facem un exercițiu profund de imaginație în care n-am putea gândi cum ar fi fost să ne naștem surzi.
În manualul de psihologie de liceu, limbajul este definit ca instrumentul cel mai important al gândirii și conștiinței; forma cea mai evoluată, mai rafinată și mai bogată de comunicare. Fără el nu am putea comunica nici măcar cu noi înșine.
Am fi reduși la un simplu animal care nu face mare diferență între cald și rece, la extreme, altfel decât că ambele ne pot crea disconfort.
Nu am avea cuvinte pe care să le așezăm în gândurile noastre.
Nu am avea logică.
Nu am avea sens.
Ar fi liniște.
Totală.
Ildefonso descoperea pentru prima dată o modalitate de a înțelege lumea de lângă el. De a comunica lucruri despre aceasta. Cât de groznic poate fi să nu poți povesti ce ai făcut în weekend? Sau ce ai văzut pe stradă ori la Mega? Și asta nu pentru că nu ai neapărat un limbaj, ci pentru că, înainte de toate, nu înțelegi că ai putea face asta.
De cum ai putea să o faci nici nu se mai pune problema.
Pentru Ildefonso, semnul pentru “pisică” nu a mai fost doar un gest copiat ci un semn plin de înțeles pe care putea să-l folosească pentru a simboliza un concept. Nu mai era deloc abstract, precum numerele pe care le descoperise anterior ori principiile aritmeticii, ci plin de sens și de înțeles ale lumii care-l înconjura.
Chipul i se lățește și i se deschide de emotie […] încet la început, apoi cu aviditate, el absorbe totul, ca și cum n-ar fi văzut nimic până atunci: ușa, avizierul, scaunele, mesele, elevii, ceasul, tabla și pe mine. […] A intrat în universul umanității, a descoperit comuniunea spiritelor. Știe acum că el, pisica și masa au nume.
Pe neurologul umanist Oliver Sacks l-am descoperit citind 📚 «În interior» o super carte scrisă de Cătălina Dumitrescu, un psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală, și m-a atras la el curiozitatea incredibilă pe care o avea în a înțelege orice era legat de oameni, de comportamente ori de funcționalitatea creierului.
Ce v-am povestit mai sus sunt doar pe 2 dintre cele 236 de pagini ale cărții 📚 «Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor», o carte pe care v-o recomand și care, pe mine, m-a convins că trebuie să învăț măcar unul dintre limbajele semnelor.
Auzul s-a aflat, cel puțin la mine, pe o listă a lucurilor pe care le-am luat dintotdeauna for granted, neputându-mi imagina vreodată ce importanță incredibilă are asupra dezvoltării noastre.
costin.ro 