Tag: recenzii de carte

📚 «Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor» de Oliver Sacks

Undeva prin anii ’80, Oliver Sacks afla de existența unui tânăr mexican de 28 de ani, Ildefonso, care, împreună cu fratele său, au fost singurii membri ai unei familii dar și ai intregii comunități din care aceasta făcea parte ce sufereau de surditate congenitală.

Pe românește, s-au născut fără să audă.

Liniște totată.

Ieșea și intra frecvent împreună cu diferite rude în Statele Unite unde muncea ilegal la o fermă, crescând destul de izolat deoarece nu putea deloc să comunice altfel decât gestual cu alți oameni. Comunica prin gesturi, nu limbajul semnelor, pe care Susan Schaller, o profesoară a limbajului american al semnelor, prietenă cu Oliver Sacks, încerca să-l învețe.

Procesul a fost destul de dificil. Prima dată Susan nu a făcut nimic altceva decât să-l întrebe cum îl cheamă, iar Ildefonso a “răspuns” copiind efectiv semnele respective. Nu vedea nimic mai departe de acestea. Nu bănuia că aveau un “interior” al lor. O însemnătate.

Ildefonso repeta în continuu semnele profesoarei fără vreun semn că va depăși faza asta până într-o zi când, brusc, a înțeles sensul numerelor. Le-a priceput sensul. Iar acest lucru a provocat o explozie intelectuală, cum avea să remarce Sacks, care i-au pus mintea în funcțiune creând o ordine în haosul creat de toate semnele pe care le repeta.

Adevărata descoperire a fost când Ildefonso, după sute și mii de repetiții ale cuvintelor, a înțeles semnul pentru “pisică”. Pentru noi cred că e destul de greu să ne dăm seama de revoluția care s-a produs în capul lui Ildefonso altfel decât să facem un exercițiu profund de imaginație în care n-am putea gândi cum ar fi fost să ne naștem surzi.

În manualul de psihologie de liceu, limbajul este definit ca instrumentul cel mai important al gândirii și conștiinței; forma cea mai evoluată, mai rafinată și mai bogată de comunicare. Fără el nu am putea comunica nici măcar cu noi înșine.

Am fi reduși la un simplu animal care nu face mare diferență între cald și rece, la extreme, altfel decât că ambele ne pot crea disconfort.

Nu am avea cuvinte pe care să le așezăm în gândurile noastre.

Nu am avea logică.

Nu am avea sens.

Ar fi liniște.

Totală.

Ildefonso descoperea pentru prima dată o modalitate de a înțelege lumea de lângă el. De a comunica lucruri despre aceasta. Cât de groznic poate fi să nu poți povesti ce ai făcut în weekend? Sau ce ai văzut pe stradă ori la Mega? Și asta nu pentru că nu ai neapărat un limbaj, ci pentru că, înainte de toate, nu înțelegi că ai putea face asta.

De cum ai putea să o faci nici nu se mai pune problema.

Pentru Ildefonso, semnul pentru “pisică” nu a mai fost doar un gest copiat ci un semn plin de înțeles pe care putea să-l folosească pentru a simboliza un concept. Nu mai era deloc abstract, precum numerele pe care le descoperise anterior ori principiile aritmeticii, ci plin de sens și de înțeles ale lumii care-l înconjura.

Chipul i se lățește și i se deschide de emotie […] încet la început, apoi cu aviditate, el absorbe totul, ca și cum n-ar fi văzut nimic până atunci: ușa, avizierul, scaunele, mesele, elevii, ceasul, tabla și pe mine. […] A intrat în universul umanității, a descoperit comuniunea spiritelor. Știe acum că el, pisica și masa au nume.

Pe neurologul umanist Oliver Sacks l-am descoperit citind 📚 «În interior» o super carte scrisă de Cătălina Dumitrescu, un psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală, și m-a atras la el curiozitatea incredibilă pe care o avea în a înțelege orice era legat de oameni, de comportamente ori de funcționalitatea creierului.

Ce v-am povestit mai sus sunt doar pe 2 dintre cele 236 de pagini ale cărții 📚 «Văzând glasuri. O călătorie în lumea surzilor», o carte pe care v-o recomand și care, pe mine, m-a convins că trebuie să învăț măcar unul dintre limbajele semnelor.

Auzul s-a aflat, cel puțin la mine, pe o listă a lucurilor pe care le-am luat dintotdeauna for granted, neputându-mi imagina vreodată ce importanță incredibilă are asupra dezvoltării noastre.

Ce ar spune Sigmund Freud, Robert Cialdini și Arthur Schopenhauer despre 📚 «Manifest» de Roxie Nafousi?

Sunt genul de cititor care se entuziasmează rapid. Mă prind majoritatea covârșitoare a cărților de non-ficțiune și mă fascinează autorii care, dintr-o curiozitate nativă, o atenție incredibilă la detalii ce țin de comportamentele noastre și o capacitate de corelare fantastică a evenimentelor exterioare sau interioare, ajung să ne ofere teorii și concepte mature și sănătoase care ne îmbogățesc și ne fac conștienți de realitatea și așa de multe ori ușor volatilă care ne înconjoară.

Sunt mulți astfel de oameni de care cred cu tărie că avem reală nevoie deși, judecând prin prisma a ceea ce se întâmplă în societate, de la comportamentele noastre de pe stradă ori pe rețelele sociale și până la autorități ori clasa politică, nu-i prea merităm. Printre exemplele pe care le pot da fără să mă gândesc prea mult sunt Sigmund Freud, Erich Fromm, Eric Berne, Friedrich Nietzsche, Viktor Frankl, Oliver Sacks, stoicii, minimaliștii, iar lista poate continua.

Inițial nu am vrut să scriu nimic despre 📚 «Manifest» de Roxie Nafousi, cartea fiind la ani lumină departe de a fi my cup of tea. Înțeleg fenomenul, sunt lucruri bune care se pot extrage din cartea asta, lucruri care, la bază, sunt de bun simț, însă, per total, cred că face parte dintr-un curent care mai mult dăunează decât vindecă, cum își propune cel puțin la nivel declarativ.

În 📚 «A avea sau a fi», Erich Fromm spunea că «o carte mult lăudată poate fi total lipsită de valoare sau are o valoare limitată». Din păcate însă, graba în care trăim și analizăm informațiile primite ori diferitele biasuri fac ca astfel de cărți precum 📚 «Manifest» să ajungă la publicul larg, iar efectele pot fi dăunătoare. Astfel de lucruri însă se întâmplă la orice nivel, chiar și în cazul “lucrărilor de specialitate“, chiar și în industria de marketing și comunicare în care nu ai crede că se pot promova lucrări slabe și îndoielnice.

Mecanismul este simplu, iar metodele de a valida și conferi autoritate unei informații, fie ea eronată, ori unui punct de vedere, fie el  ambiguu și contradictoriu, pot fi la fel de simple și mecanice: marketing exagerat al unei edituri, implicarea persoanelor publice, a influencerilor ori foaia tipărită. Iar 📚 «Manifest» poate fi la rândul ei un studiu de caz despre cum poți construi și alimenta o pseudoștiință.

Când în aceeași carte invoci Universul, unde de energie joase, înalte, alfa ori de oricare altă natură ca bază a teoriilor tale despre dezvoltare personală și le împachetezi într-un concept pe care-l numești de la sine putere științific, pe mine unul m-ai pierdut și nu-mi vine nimic altceva în minte decât 📚 «Pământul este plat! Cum sa ne ferim de capcanele pseudostiintei» a lui Alex Doppelganger, o carte în care autorul (român) explică foarte clar cum se nasc și cum se validează teoriile științifice.

Parenteză. În ce privește teoriile din psihologie, vă recomand altă carte care a fost publicată recent la Editura Trei și pe care am citit-o luna trecută. Se numește 📚«De ce este psihologia importantă» scrisă de britanicul Richard Wiseman, profesor de înțelegere publică a psihologiei la Universitatea din Hertfordshire din UK. Închidem paranteza.

În plus, invocarea de către Roxie Nafousi a anumitor concepte din psihologie, citarea unor alți autori populari cu care cititorul poate rezona ori frânturi din filosofii precum cea stoică pentru a susține anumite teorii nu face nimic altceva decât să completeze mecanismul explicat trei paragrafe mai sus, metode expuse pe larg  în 📚 «Psihologia Persuasiunii» de Robert Cialdini și 📚 «Arta de a avea întotdeauna dreptate» a lui Schopenhauer.

📚 «Manifest» devine realmente infantilă în momentul în care autoarea invocă mantra «fake it till you make it» ca metodă de a crește, de a ajunge ceea ce ne dorim să fim, deși (și aici se aplică nevoia despre care aminteam la începutul articolului) psihanaliza confirmă contrariul. De aproape 100 de ani deja!

«Înțelegerea discrepanței dintre comportament și caracter, dintre masca pe care o am și realitatea pe care o ascunde, este principala realizare a psihanalizei freudiene», adăuga Erich Fromm în aceeași carte citată la începutul articolului, vorbind despre metoda lui Sigmund Freud de a descoperi dorințe refulate în copilăria timpurie.

«Fake it till you make it» este din același aluat cu un trend care a circulat pe Instagram și TikTok anul trecut și pe care sunt sigur că-l cunoașteți: “decât să plâng într-o Dacie, mai bine plâng într-un Mercedes”. Și cred că astfel de afirmații ascund, de fapt, durere, dacă opțiunea, sănătoasă de altfel, de a rezolva ce ai avea de rezolvat și a nu mai plânge nu este nici măcar luată în considerare.

Și cam atât. 🙂

A mai citit cineva cartea asta? E nouță (Penguin 2022, Bookzone 2023).

PS. Nu spun să nu o citiți, însă, dacă o faceți, citiți și cărțile de mai jos. Vă vor oferi o imagine mult mai bună. 🙂

📚 «Psihologia Persuasiunii» – Robert Cialdini
📚 «Arta de a avea întotdeauna dreptate» – Arthur Schopenhauer
📚 «Pământul este plat!» – Alex Doppelganger
📚«De ce este psihologia importantă» – Richard Wiseman
📚 «A avea sau a fi», Erich Fromm

Cartea despre marketing din link-ul de mai sus poate fi oricând studiu de caz pentru cartea lui Cialdini.

📚 Februarie 2022: 7 carti, intr-o luna pe care am botezat-o Februaryalom

Dacă Ianuarie i-am dedicat-o psihiatrului neamț Erich Fromm (cu 4 dintre cele 13 cărți citite) și am denumit-o Frommnuarie, în luna februarie, ajutat și de provocarea unui grup de pe Goodreads, mi-am propus să citesc cât mai multe cărți scrise de de Irvin Yalom, un psihiatru destul de la modă în acești ani în România. Poate nu la fel de la modă precum Gabor Mate, dar pe acolo.

A fost o lună scurtă, în care majoritatea cărților citite au fost de psihologie, dar am citit și două de filosofie, una scrisă de psihiatrul adlerian Ichiro Kishimi din Japonia (remember 📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti», o carte pe care am citit-o prin noiembrie?) pe același model al discursului socratic ca cea amintită în paranteză și 📚 «Arta de a fi fericit» – Arthur Schopenhauer.

Le recomand pe ambele, m-au ajutat să trec de atâta psihologie citită în februarie: teoria analizei tranzacționale a lui Berne și cazurile din cabinetul doctorului Yalom. Altfel, am ajuns să-mi placă de tristul, zgârcitul și pesimistul de Schopenhauer. 🙂 L-am descoperit recent și  sunt la a doua carte scrisă de el. Pe prima, 📚 «Arta de a avea întotdeauna dreptate», am citit-o în ianuarie.

Revenind la psihologie, deși a fost o lună a lui Yalom, recomandarea mea merge către Berne.

Eric Berne. Este unul dintre autorii mei favoriți (alături de alt Eric, Erich Fromm, dar din total alte motive), cel care a dat psihanalizei și omenirii ăsteia analiza tranzacțională. Am mai amintit despre el când am citit 📚 «Jocurile noastre de toate zilele» în vara anului trecut. Luna trecută am citit «Ce spui după Bună ziua?», un manual de psihiatrie ce tratează comportamentelor noastre sociale.

Recomand cu ambele mâini, vezi tagul Eric Berne.

Acum, Yalom. Autobiografia 📚 «Călătoria către sine» mi-a plăcut. Se citește ușor, iar pentru mine a fost impresionantă datorită faptului că a trăit una dintre cele mai mișto perioade ale psihanalizei post-freudiene și adleriene, în ideea în care i-a prins și i-a și cunoscut pe o grămadă de alți psihiatri despre care am auzit, ori pe care i-am citit. Exemplu? Viktor Frankl.

Celelalte trei cărți sunt despre cazuri pe care le-a întâlnit în cabinetul propriu ori pe care le-a share-uit cu alți colegi de breaslă. Mi-a plăcut 📚 «Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie», primele cazuri din 📚 «Mama și sensul vieții» (la care am renunțat totuși foarte aproape de final, în ultimul capitol), iar «Cu fiecare zi mai aproape» m-a aproape plictisit.

Per total, Yalom scrie frumos, însă nu și-a căpătat un loc în topul psihiatrilor pe care-i pot citi oricând, atât cu interes cât și cu plăcere. Am observat totuși un fir roșu care-i leagă aproape toate cărțile pe care le-am citit, iar acela este joaca de-a transferul și contra-transferul cu o parte din pacienții (dacă cu chiar toți) care i-au trecut pragul cabinetului.

Și, apropo de asta, citind 📚 «Mama și sensul vieții» mi-am adus aminte o remarcă pe care a făcut-o soția lui după ce a citit manuscrisul nu-mai-știu-al-cărei-cărți: “Câte fantezii sexuale de-ale tale mai trebuie să afle o Americă întreagă?” (citat aproximativ).

Iată și lista cărților pe care le-am citit în Februaryalom.

Filosofie

  • «Arta de a fi fericit» – Arthur Schopenhauer | 🛒
  • «Curajul de a fi fericit» – Ichiro Kishimi | 🛒

Psihologie

Autobiografii

  • «Călătoria către sine» – Irvin Yalom | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Altfel, am atins 40% în reading challenge-ul pe care mi l-am propus anul acesta. Uite o idee bună pentru oricine vrea să mențină un ritm de citit. Goodreads este o rețea socială dedicată cărților și cititorilor de cărți care are o secțiune ce te poate ajuta să reușești să termini un număr de cărți în anul curent. Sunt peste 4 milioane de oameni care s-au înscris anul acesta. 🙂

Lectură plăcută!

📚 «Cu fiecare zi mai aproape» – Irvin Yalom

De vineri seară am revenit la Schopenhauer (citesc 📚 «Arta de a trăi fericit» cu o introducere de Friedrich Nietzsche), pentru că mi-am adus aminte de el în timp ce citeam 📚 «Cu fiecare zi mai aproape» a lui Irvin Yalom (mi-am propus o lună care să se numească Februaryalom): Schopenhauer zicea că nu-și dă timpul unei cărți dacă aceasta nu-l convinge din primele pagini.

📚 «Cu fiecare zi mai aproape» este o carte pe care Irvin Yalom a scris-o în tandem cu o pacientă, Ginny Elkin, descriind fiecare ședință de terapie din două unghiuri diferite, al pacientului și al psihanalistului. Nu e primul psihiatru care face asta, doar că, citindu-i și pe alții, motivația mi se pare prea comercială. Și i-am dedicat mai mult decât câteva pagini. Aproape jumătate de carte.

Ginny e un personaj feminin cu ceva (mai multe) issues sexuale, care amintește spre deloc de tatăl ei și se consideră o palidă expresie a mamei. Intrase, după cum spune Yalom, direct în “camera raporturile sexuale cu mai mulți bărbați” netrecând și prin “anticamera amorurilor și alinturilor adolescentine” și nu-și putea elibera impulsurile sexuale, deși îi plăcea apropierea fizică a bărbaților.

Ginny este o tipă slăbuță fizic care nu a cunoscut orgasmul în timpul unui raport sexual (avea o voce interioară care se ocupa de asta), dar l-a experimentat prin masturbare, lucru care aparent nu era ceva ce totuși o satisfăcea și, mai mult decât atât, ajungea să se simtă și vinovată deoarece “s-ar fi putut păstra” pentru un bărbat (ex. Karl, prietenul ei).

Yalom mi se pare de multe ori plicticos de descriptiv, aproape ca un film românesc prost din primele două decade post-comuniste, în care o acțiune dura extrem de mult iar accentul se punea pe mișcări repetitive. Exemple? Pași mulți în noapte, în care accentul era de pe mișcarea picioarelor, unul după altul, ori mâncatul unei ciorbe, accentul fiind pe fiecare lingură dusă la gură. 🙂

În plus, o bună parte din ce am citit mi s-a părut a fi și o continuă joacă de transfer și contratransfer dintre Yalom și Ginny (înțeleg că e destul de comun când vine vorba despre un personaj precum Ginny), ceea ce mi-a adus aminte de un pasaj din autobiografia lui Yalom, «Călătoria către sine», în care soția lui îl întreba câte din fanteziile-i sexuale mai trebuie să cunoască întreaga Americă.

Nu cred că e o carte proastă (waste), ci doar o carte care, cel mai probabil, e mult mai potrivită pentru cineva care profesează și are răbdare cu ambițiile literare ale lui Yalom. Scriind asta mi-am adus aminte și de 📚 «Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns» a lui Gabor Maté. Cu diferențele clare de subiect și abordare, sentimentul meu a fost, în mare, același.

Now back to Schopenhauer. 🙂

📚 «Ce spui dupa Buna ziua?» – Eric Berne | #mustread #analizatranzactionala

Cred că Eric Berne și psihologia tranzacțională sunt dovada științifică a faptului că în viață nu există scurtături, iar orice reușită reală și sănătoasă a noastră – iar aici nu mă refer la cele pecuniare pe care personal le consider simple șabloane – implică multe layere de atins, înțeles, conștientizat, schimbat, lucrat cu.

Cartea de față pune în discuție patru intrebâri: Cum spui “Buna ziua”?, Cum răspunzi la “Bună ziua”?, Ce spui după “Bună ziua”? și, în principal, trista problemă: Ce face toată lumea în loc să spună “Bună ziua”? La aceste intrebări voi răspunde în continuare pe scurt, iar explicarea raspunsurilor va ocupa tot restul prezentului manual de psihiatrie, care se adresează în primul rând terapeutilor, în al doilea rând pacienților aflați în curs de vindecare și în al treilea rând tuturor celor care vor să asculte.

📚 «Ce spui după Bună ziua?» este e fapt o metaforă, dar, în același timp, unul dintre cele mai bune titluri ale unei cărți pe care le-am citit și a fost scrisă de un psihiatru. Este o carte pe care cei care au urmat un profil real în timpul liceului (și sunt interesați de comportamente) o vor devora, deoarece Berne a reușit ceea ce, cumva, celor care servesc cifre și proceduri de dimineață până seara le-ar plăcea să se întâmple: o reprezentare rațională a comportamentelor și emoțiilor.

Acum, nu te aștepta să găsești o ecuație a durerii provocate de o despărțire, a deznădejdii în urma unei concedieri, a durerii priciniuite de un deces în familie, ori a frustrărilor pe care le ai deoarece nu reușești să-ți explici anumite comportamente pe care le poți considera, la un moment dat, realmente cretine, însă(!) Berne și toată teoria asta a lui în ceea ce privește analiza tranzacțională îți oferă mecanismele de înțelegere pentru a avea o ipoteză cel mai probabil foarte aproape de realitate.

Pentru că, oricât ai vrea, nu poți rezolva o problemă, dacă nu ai definit corect ipoteza, iar în ceea ce privește psihicul nostru, ipoteza este destul de complexă și are multe aspecte, ca să citez un film foarte bun românesc. De asta spuneam mai sus că nu există scurtături. Evident, viața poate fi trăită și fără atâtea cunoștințe, dar acest lucru este caracteristic și unei râme. Iar oameni ca Berne ne ofere posibilitatea de a anticipa inclusiv comportamentele umane sociale.

Analiza tranzactională este o teorie a personalității și a acțiunii sociale și o metodă clinică de psihoterapie, bazată pe analiza tuturor tranzacțiilor posibile între doi sau mai mulți oameni, pe baza stărilor Eului definite specific, având drept repere un număr finit de tipuri stabilite (nouă complementare, 72 incrucișate, 6.480 duplex și 36 unghiulare). Numai vreo 15 dintre acestea apar în mod curent în practică; restul prezintă un interes mai mult academic. Orice sistem sau abordare care nu se bazează pe analiza riguroasă a tranzacțiilor simple, descompunându-le în stările Eului specifice care le alcätuiesc, nu este analiză tranzactională. Definiția de mai sus își propune, de fapt, să stabilească un model pentru toate formele posibile de comportment social uman.

Pentru cei care au deschis pentru prima oară ecranele telefoanelor mobile sau ale laptop-urilor pe costin.ro, am scris despre câteva astfel de exemple în urmă cu câteva săptămâni, în încercarea de a explica grafic o… banală ceartă, de exemplu, folosind cele trei stări ale Eului amintite de Berne în citatele de mai sus: Părinte, Adult și Copil. Articolul este 📖 Cum poti explica grafic o cearta? | modelul Parinte Adult Copil si analiza tranzactionala, iar una dintre imaginile folosite este cea de mai jos.

Acum, 📚 «Ce spui după Bună ziua?» a lui Berne analizează comportamentele umane de-a lungul întregii vieți, segmentând pe vârste, câteodată și pe sexe (mi-am reconfirmat faptul că sunt un feminist, deși am, atât conștient, dar mai ales inconștient, destul de multe layere patriarhale în mine, datorate în mare parte culturii din care provenim), analiza tranzacțională fiind o întreprindere nu neapărat complexă pe cât de interesantă, raportată chiar și scenariilor de viață (foarte interesantă partea asta din carte!).

Este de asemenea posibil să clasificăm serii lungi de tranzacții, mergând chiar până la durata unei vieți întregi, astfel încât comportamentul uman social semnificativ să poată fi anticipat, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

📚 «Ce spui după Bună ziua?» are un pic peste 550 de pagini, a fost publicată pentru prima oară de Eric Berne în anul 1972 în California și publicată în Româna de Editura Trei în 2006. Este împărțită în 5 părți și 27 de capitole în total, iar preferatele mele au fost părțile a II-a (Programarea parentală) și a III-a (Scenariul în acțiune), două capitole care descriu fiecare etapă a vieții (de la copilărie până la moarte) și diferite scenarii de viață și jocurile pe care le jucăm între noi*.

* vezi cartea 📚 «Jocurile noastre de toate zilele» de același Eric Berne.

📚 «Ce spui după Bună ziua?» este o carte care mi-a consumat o săptămână și jumătate (la dialogurile socratice scrise de Platon mi s-a mai întâmplat așa), însă sper ca la un moment dat în viață să pot și studia analiza tranzacțională. 📚 «Ce spui după Bună ziua?» este una dintre acele cărți pe care consider că ar trebui să le citim obligatoriu, poate încă din timpul facultății. Cred că-i perfectă pentru perioada în care plecăm de acasă și începem să facem primele greșeli serioase în viață.

Iată și un platouaș, să nu plecați cu mâna goală. 🙂

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚  «Ce spui după Bună ziua?» – Eric Berne | 🛒

Și pentru că vorbim despre cărți must read, vă mai recomand și cărțile de mai jos, acestea fiind cărți pe care le recomand, vorba aceea, cu ambele mâini.

📚 «Când pielea ta e în joc» – Nassim Nicholas Taleb | 🛒
📚  «Jocul infinit» – Simon Sinek | 🛒
📚  «A avea sau a fi» – Erich Fromm | 🛒
📚  «Homo Sapiens, o istorie plina de speranta» – Rutger Bregman | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!

📚 Ianuarie 2022: 13 carti si 8 recenzii in luna pe care o voi tine minte ca Frommnuarie

Ianuarie 2022 o să rămână în memoria mea ca Frommnuarie, luna în care am terminat stash-ul de cărți scrise de Erich Fromm pe care-l aveam prin casă (mai puțin un ebook). Nu îmi propusesem să-l termin, însă 📚 «A avea sau a fi» a fost ATÂT de bună încât doar Lori Gottlieb a rupt puțin din ritm. 📚 «Patologia normalității» a fost iarăși o carte super bună, dar nici cu 📚 «Limbajul uitat» sau 📚 «Din dragoste de viață» nu-mi este deloc rușine.

Lori Gottlieb scrie foarte frumos. 📚 «Poate ar fi bine să discuți cu cineva» este o carte ușurică în ciuda faptului că sare puțin de 600 de pagini și o recomand oricui este curios de psihologie și psihoterapie, ori celor care vor să meargă la psiholog și nu au curaj. Lori Gottlieb abordează teme și tipologii destul de diversificate din propriul cabinet de psihoterapie, dar și propria experiență de a merge la psiholog.

Și 📚 «Arta de a avea întotdeauna dreptate» a lui Schopenhauer mi-a plăcut mult. Conține o serie de modalități de a conduce o conversație astfel încât, după cum spune și titlul, să poți avea întotdeauna dreptate. Nu se ia în considerare neapărat adevărul, etica, ori bunul simț, ci doar scopul final de a câștiga un debate, de avea dreptate în orice context, chiar dacă enervăm, ori insultăm, partenerul de conversație.

Ca și în cazul cărții 📚 «Psihologia Persuasiunii» a psihologului Robert Cialdini, 📚 «Arta de a avea întotdeauna dreptate» a lui Schopenhauer mi-a plăcut mai mult pentru că te poate ajuta și să înțelegi poziția unui partener de conversație, astfel încât să-ți poți da seama rapid și de cât de mult bullshit intră  în discuție. M-am gândit că cineva trebuie să se folosească de cărțile astea și pentru a demasca nimicul.

📚 «Patul lui Procust» a lui Nassim Nicholas Taleb și 📚 «The Country of the Blind» a lui  Herbert George Wells au fost cumva cărțile de umplutură. Prima conține doar aforisme pe diferite teme, de la etică și X, la politică și Y, unele destul de interesante, în timp ce nuvela lui HG Wells nu depășește în nicio ediție 40 de pagini, însă este citată prin cărțile de psihologie pe care le-am citit recent și i-am acordat o oră într-o seară, în format electronic.

Despre 📚 «Arta de a trăi fără știri» a lui Rolf Dobelli și 📚 «Ești ceea ce citești» scrisă de Jodie Jackson am scris chiar după ce le-am citit. Sunt două cărți ce tratează impactul negativ pe care îl au știrile asupra psihicului nostru, cea a lui Jodie fiind mai temperată, teza ei fiind axată pe stabilirea unei relații mai suportabile cu știrile din mainstream, în timp ce Roft Dobelli este destul de radical în ceea ce privește consumul de știri. Bune ambele.

📚 «Citește! Te rog, citește!» scrisă de Felicitas von Lovenberg ar putea fi, așa cum spune și scriitoarea, o carte la fel de utilă ca o ladă de nisip în Sahara. 🙂 Cred însă că este o carte bună pentru cei care au obișnuința cititului, dar perfectă pentru cei care doresc să înceapă să-și cultive această activitate. Am recomandat-o la pachet cu Marie Robert și Nora Kreft, ambele fiind absolut minunate pentru cineva care nu știe de unde să înceapă aventura asta personală cu cărțile.

Luna mi-am început-o cu o carte despre marketing cu ajutorul influencerilor și creatorilor de conținut. Este vorba de 📚 «Social media influencerii si rolul lor publicitar» scrisă în mediul academic de la Cluj. Cartea se adresează profesioniștilor din industria de marketing și comunicare care doresc să aprofundeze ramura campaniilor cu influencerii, dar cred că poate fi citită și de cei din afara industriei, deși ar putea fi catalogată ca fiind un pic greoaie.

Mi-am dat seama că nu am zis nimic de 📚 «Cooperarea între sexe – Despre femei, iubire și căsătorie: antologie» a binecunoscutului psihiatru Alfred Adler, cel care a pus bazele psihologiei individuale și o metodă de psihoterapie aplicată azi la o scară destul de largă în cabinetele de terapie. În ciuda titlului de TVR2 (psihiatri au această calitate de a da cele mai deloc sexy titluri cărților pe care le publică :D), cartea este foarte șmecheră și este scrisă și pentru profani.

Iată și lista completă a cărților citite în Frommnuarie. 🙂

Psihologie

Filosofie

  • «Arta de a avea întotdeauna dreptate» – Arthur Schopenhauer | 🛒
  • «Patul lui Procust» – Nassim Nicholas Taleb | 🛒

Altele

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Altfel, am atins 25% în reading challenge-ul pe care mi l-am propus anul acesta. Uite o idee bună pentru oricine vrea să mențină un ritm de citit. Goodreads este o rețea socială dedicată cărților și cititorilor de cărți care are o secțiune ce te poate ajuta să reușești să termini un număr de cărți în anul curent. Sunt aproape 4 milioane de oameni care s-au înscris anul acesta. 🙂

Lectură plăcută!

📚 «Cand pielea ta e in joc: asimetrii ascunse in viata de zi cu zi» – Nassim Nicholas Taleb | #mustread

Am terminat zilele trecute 📚  «Cooperarea între sexe» scrisă de psihiatrul Alfred Adler (mor cu titlurile pe care psihiatrii le dau cărților :)), iar teoria lui despre relații / căsătorie mi-a adus aminte de 📚  «Cand pielea ta e in joc: asimetrii ascunse în viața de zi cu zi» de Nassim Nicholas Taleb, cartea cu care am încheiat 2021 și despre care nu am mai amintit nimc în afară de includerea în articolul de final de an cu 25 autori si 35 de carti pe care le-am citit in 2021.

Ca să nu vă las pe cap cu Adler, pe scurt, una dintre temele abordate a fost cea conform căreia nu te bagi într-o căsătorie / relație cu gândul că ai avea și alte opțiuni. Este o tonă de viață după punctul în care două persoane decid că sunt împreună, problema din punctul meu de vedere fiind că acesta este lipsită de paterne, altele decât cele din familia ta, iar ideea asta este susținută și de Eric Berne în 📚  «Ce spui după Bună ziua?», dar revin pe tema acestor două cărți.

📚 «Cand pielea ta e in joc» este o carte de peste 400 de pagini, publicată în 2018 de Editura Curtea Veche și scrisă de Nassim Taleb, un statistician american de origine libaneză, eseist și filosof, teoriile cele mai cunoscute ale lui fiind Black Swan (așa am aflat de el, din 📚  «Arta negocierii» a fostului agent FBI Chris Voss) sau Antifragil (cât de tare este teoria asta, apropo de fragilitatea unui sistem și existența unora care se întăresc la șocuri), care au cumva la bază statistica matematică.

📚 «Cand pielea ta e in joc» abordează in mod unitar patru subiecte:

a) incertitudinea și fiabilitatea cunoașterii (atât a celei practice, cât și a celei știntifice, presupunând că ar fi diferite) sau, într-un limbaj mai putin politicos, detectarea tâmpeniilor,
b) simetria din activitătile oamenilor, adică dreptatea, corectitudinea, răspunderea și reciprocitatea,
c) impărtăsirea de informații în cadrul tranzactiilor și
d) raționalitatea sistemelor complexe și a lumii reale!

Faptul ca aceste patru elemente nu pot fi separate este evident atunci când.….. ne punem pielea in joc.

Acestă introducere oferă o explicație a titlului, respectiv tema pe care Taleb o analizează în peste 400 de pagini. Ideea de a ne pune pielea în joc se referă, în principal, la dreptate, onoare și sacrificiu, lucruri vitale pentru oameni și relațiile sănătoase dintre ei. Ideea de a ne pune pielea la bătaie ori de câte ori întreprindem ceva, de preferat cu consecvență, reduce efectele unor deosebiri care s-au dezvoltat odată cu civilizația și, astfel, devenim mult mai conștienți de acestea.

Ne fererim la contraste. Contraste dintre fapte și vorbe goale, intenție și practică, practică și teorie, onoare și reputație, pricepere și șarlatanie, concret și abstract, etic și legal, autentic și superficial, iubire și interes, antreprenor și manager, comerciant și birocrat, autori și editori, democrație și conducere, spirit și literă, calitate și publicitate, erudiți și academicieni, știință și scientism, politică și policitieni, iubire și bani, individ și colectiv, iar seria poate continua la nesfârșit.

Ca o consecință imediată, integrarea informațiilor și teoriei prezentate în 📚 «Cand pielea ta e in joc» ne poate ajuta, în cazul în care percepțiile noastre sunt atrofiate, să devenim mai buni (în raport cu subiectele prezentate – vezi citatul de mai sus) și mai abili în a detecta bullshit-ul de care, de ce să nu fim sinceri, avem parte zi de zi, în multe dintre interacțiunile pe care le avem, însă ideea transcede și este aplicabilă, apropo de exemplele de mai sus, multor categorii ale vieților noastre.

Cartea are ca punct de plecare evoluția simetriei morale, de la codul lui Hammurabi, care, expus acum aproape 4000 de ani într-o piață publică din Babilon, conținea 282 de legi considerate a fi prima codificare a normei noastre, stabilind simetrii între persoane implicate într-o tranzacție pentru ca nimeni să nu poată transfera vreun risc (asumare / neasumare), trece prin religie și se oprește la Kant și a lui formulă a legii universale exprimată în 1785.

  1. Hammurabi / legea talionului: Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
  2. Legea XV a sfințeniei și dreptății: Să iubești aproapele tău ca pe tine însuți. (Leviticul, 19:18)
  3. Regula de argint: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.
  4.  Regula de aur: Tot ce vă doriți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel. (Matei 7:12)
  5. Formula legii universale: Acționează numai după acea maximă prin care poți vrea totodată ca ea să devină o lege universală (Kant, 1785)

Deși asemănătoare, punctele de mai sus au diferențe și implicații profunde pe care Taleb le amintește și explică de multe ori pe parcursul cărții, una dintre concluziile teoriilor lui Taleb din 📚 «Cand pielea ta e in joc» fiind aceea că dacă oamenii nu-și pun pielea în joc, mecanismele de supraviețuire sunt perturbate grav. Cumva, dar din alt sens / respectiv punct de vedere, teoria lui Taleb este susținută și de teoriile care stau la baza psihanalizei / psihoterapiei.

Stilul lui Tabel se asemănă foarte mult cu cel al lui Seth Godin, capitolele cărții fiind impărțite în nenumărate secțiuni destul de scurte, care dezbat separat câte o idee, concept, sau mit, din diferite categorii ale vieților noastre, așa cum am amintit și mai sus, de la religie (iar tema religiei monoteiste și impactul – nu neapărat pozitiv – pe care l-a avut în dezvoltarea civilizației este o temă pe care o întâlnesc frecvent în carți de psihologie și filosofie), sau politică, până la economie, ori învățământ.

📚 «Cand pielea ta e in joc» a lui Taleb mi-a adus aminte de 📚  «Jocul infinit» a lui Simon Sinek și pot afirma, la pachet cu aceasta, același lucru pe care l-am spus când am publicat un articol despre cea din urmă. Integrarea informației oferită de astfel de cărți ne poate scăpa de multe relații toxice atât pe plan profesional, însă mai ales pe plan personal.

«Jocul infinit» este o carte pe care dacă aș fi citit-o în urmă cu 10 ani sunt sigur că n-aș fi acceptat două dintre locurile de muncă pe care le-am avut. Sau aș fi făcut lucrurile cu totul altfel în cadrul companiilor respective. Mai mult decât atât, am realizat că n-aș fi avut nici (cel puțin) două dintre relațiile personale. Este o carte pe care o recomand cu ambele mâini. – 📚 «Jocul infinit» – Simon Sinek | #mustread

📚 «Cand pielea ta e in joc» conține concepte cu care eu rezonez maxim, concepte pe care, din diferite motive, le-am aplicat mult prea târziu în multe relații cheie pe care le-am avut în ultimii 10-15 ani, atât pe plan personal cât și profesional. Este o carte pe care v-o recomand – așa cum am mai recomandat câteva pe aici – cu ambele mâini, deoarece poate reprezenta baza unui mod armonios și sănătos (etic, emoțional, practic etc.) de a vedea și trăi viața.

Personal, mi se pare – iar observațiile mele și ceea ce simt le-am regăsit de multe ori în etica filosofică, umanism și psihologie – că modul de viață la care ne raportăm din ultimele două decade (explicat cu alte două decade înainte de a se întâmpla efectiv în 📚 «A avea sau a fi» de către psihiatrului neofreudian și umanist Erich Fromm) au diluat foarte multe idei, concepte, percepții / adevăruri și, cel mai important, cuvintele și sensul lor.

Pare că retrăim păcatul turnului din Babel fără nici măcar să realizăm asta.

Iar unul dintre exemplele pe care-l ofer frecvent în discuțiile pe care le am pe tema asta este folosirea verbului “a asuma” și înțelegerea conceptului asumării, care, chiar dacă ne place, ori vrem să acceptăm, sau nu, are în cultura de astăzi o conotație îndreptată mai degrabă către nihilism (ca atitudine și concept) decât către adevăr și o definiție corectă care ar trebui să conțină, printre altele, și răspunderea. În cultura de azi îi oferim (și ne mulțumim cu!) doar jumătate din sens.

Dar mai multe despre asumare am scris într-un articol publicat în 2019: Asta sunt, aici ma termin.

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚 «Când pielea ta e în joc» – Nassim Nicholas Taleb | 🛒

O recomand împreună cu cele trei cărți de mai jos și cred că te va ajuta să le citești în ordinea în care sunt recomandate:

📚  «Jocul infinit» – Simon Sinek | 🛒
📚  «A avea sau a fi» – Erich Fromm | 🛒
📚  «Homo Sapiens, o istorie plina de speranta» – Rutger Bregman | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!

📚 «The Country of the Blind» – H.G. Wells

«The Country of the Blind» este prima carte pe care o citesc în engleză. Bine, carte este mult spus, ediția electronică pe care am citit-o eu are sub 30 de pagini. Nu sunt un mare fan al cititului de ebooks, însă nu aveam răbdare să-mi ajungă acasă prin poștă o… cărticică. Iar motivația a fost faptul că am găsit-o exemplu într-o carte scrisă de un psihiatru, evident. 🙂

Este povestea unui tânăr care ajunge pe un tărâm populat de oameni care s-au născut, de peste 15 generații, fără posibilitatea de a vedea, lecția fiind capacitatea limitată a oamenilor de a înțelege diferențele dintre noi, precum și modalitatea prin care ne raportăm la acestea, ori la “boală”, sau la ceea ce fiecare dintre noi am putea înțelege prin “boală”.

Acțiunea din povestirea londonezui Herbert George Wells, un autor prolific care a murit la finalul celui de-al doilea război mondial, poate fi extrapolată în diverse domenii, arătând cum cunoștințele moștenite din generație în generație, ori credința, pot influența comportamentele noastre într-un mod în care nici măcar iubirea nu poate triumfa.

O altă lecție pe care o predă «The Country of the Blind» este aceea că, în ciuda proverbului destul de popular și în spațiul carpato-danubiano-pontic, în țara orbilor chiorul nu devine neapărat rege. Este o carte pe care o puteți citi dintr-o bucată într-o seară, după jurnalul de știri, de exemplu :), chiar și în engleză, nefiind neapărat pretențioasă ca stil.

Cum este prima carte de beletristică citită în nici nu mai știu câți ani, nu am neapărat o altă recomandare pe care să o alătur «The Country of the Blind», însă vă recomand pagina proiectului Biblioteca, poate-poate vă inspiră ceva de acolo. 🙂 Sau, fie, v-o recomand împreună cu 📚 «Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» de Lori Gottlieb. Bună carte.

Lectură plăcută!

📚 «Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» – Lori Gottlieb

Cartea asta mi-a fost recomandată prima dată de o prietenă pe la jumătatea lui 2021, când mă interesam ce mai citește lumea și ceream recomandări de cărți de psihologie (Yalom mai este printre ele), iar în urmă cu câteva săptămâni a plusat și o colegă de birou, ambele încurajându-mă că “se citește mega-ușor”, în ciuda faptului că are un pic peste 600 (șase sute, da?) de pagini.

Iar dacă pe Nora Kreft și Marie Robert le recomand oricui dorește să se îndrăgostească efectiv de filosofie (am să revin pe tema asta, mi se pare că filosofia sperie cumva doar când amintești de ea), «Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» de Lori Gottlieb este o carte pe care o recomand oricui este curios de psihologie și psihoterapie, ori celor care vor să meargă la psiholog și nu au curaj.

«Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» are 608 de pagini, a fost publicată în 2019 de Grupul Editorial Litera, și prezintă cazuri din cabinetul psihoterapeutei Lori Gottlieb, dar și propria experiență de a merge la psiholog, în urma problemelor emoționale pe care le-a avut când “Iubitul” a încetat relația de câțiva ani, după ce copiii lui au plecat la facultăți, Lori având un copil mic. Voia spațiu. 🙂

Acum, sincer, se citește super ușor. Am dat-o gata în 2 zile, însă și datorită faptului că e acel gen de carte pe care nu o poți lăsa din mâini. Te prinde imediat, stilul autoarei fiind foarte plăcut, în timp ce acțiunile sunt super variate, Lori Gottlieb, psihoterapeut de meserie, intrând în detaliile câtorva cazuri total diferite pe care le-a avut în cabinet, evident, sub anonimat.

Cazurile de care se ocupă au teme și tipologii destul de diversificate, e posibil să te indentifici imediat, ori să-ți identifici vreuna din frici cu unul dintre personajele cărții, însă, ce mi se pare foarte șmecher la cartea asta este faptul că acțiunea are un ritm crescendo, iar finalul – ultimele capitole și concluziile fiecărui caz, inclusiv al ei – te trece prin toate emoțiile posibile.

Revenind la psihologie, cartea este presărată cu câteva perspective ale vieții de psihoterapeut și despre psihologie în general, însă pe mine m-a cucerit și datorită faptului că-mi citează psihiatri favoriți, pe care i-am citit și cu ale căror teorii rezonez maxim. Vorbesc aici despre psihiatrul umanist Erich Fromm, my fav all time, ori Viktor Frankl, cel care a dat omenirii ăsteia logoterapia.

Mi-a plăcut că atinge și aspecte ale mersului la psiholog, un subiect tabu pentru societatea românească în particular, care asociază mersul la psiholog cu “ești nebun/ă” și care, de cele mai multe ori, îi izolează din toate puntele de vedere pe cei care sunt, de exemplu, într-o depresie.

Vorbim aproape cu oricine despre sănătatea noastră fizică, chiar și despre viața noastră sexuală, dar adu vorba despre anxietate sau depresie, ori despre un sentiment de suferință peste care nu poți trece, și expresia de pe fața celui care te privește va spune probabil: Scoate-mă, te rog, mai repede din această conversație.

Și așa este. Sunt rare cazurile când cei apropiați, prietenii sau familia înțeleg ce se întâmplă și se comportă ok. Majoritatea dintre noi evită. Întoarcem capul. În cel mai bun caz încurajăm cu o vorbă de genul “trebuie să ieși din asta”, ori “hai să ieșim diseară în Centrul Vechi”, fără să înțelegem că singurul mod de a ajunge de partea cealaltă a tunelului este să treci prin el, nu să-l ocolești.

Petrecerile, filmele, sexul, băutura, cumpărăturile compulsive, drogurile, jocurile de orice fel și alte anestezii locale și de moment nu ajută, dimpotrivă. Nu fac altceva decât să ardă și mai multe becuri pe o stradă care are deja probleme cu iluminarea. Iar procesul este de durată, timp în care cari o scară la fiecare stâlp pentru a pune câte un bec. Si nu toată lumea știe cum să pună becuri.

Mă opresc aici, deoarece aș vrea să vă povestesc și despre cazurile lui Lori, însă îmi dau seama că orice aș spune este posibil să știrbească din farmecul cărții, dar vă asigur nu numai de faptul că stilul vă va fermeca, ci și de umorul de o decență incredibilă cu care Gottlieb abordează diferite subiecte extrem de sensibile, ori momentele de o claritate copleșitoare, în special spre final.

Veți afla mai multe despre cei care suferă de anxietate sau depresie, despre cum văd aceștia viața, relațiile, emoțiile, ori despre nevoile lor. Veți râde, vă veți întrista, veți simți compasiune, veți privi de câteva ori în viitor, poate și în trecut, iar la finalul cărții o veți lua în ambele mâini și veți zâmbi liniștiți. Are autoarea acest talent, cel mai probabil educat.

Mi-a plăcut mult și un comentariu pe care cineva l-a lăsat pe pagina cărții de pe Goodreads: «A book I did not know I needed.»

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚 «Poate ar fi bine să discuți cu cineva» – Lori Gottlieb | 🛒

O recomand împreună cu:

📚 «Burnout» – Emily & Amelia Nagoski | 🛒
📚 «Curajul de a fi vulnerabil» – Brené Brown | 🛒
📚 «A avea sau a fi» – Erich Fromm | 🛒
📚 «Omul în căutarea sensului vieții» – Viktor Frankl | 🛒
📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» – Ichiro Kishimi (și Fumitake Koga) | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!

Cum sa (nu) te indragostesti de filosofie(?) 📚 «Decarteaza indoielile cu Descartes» – Marie Robert

Pe Marie Robert am descoperit-o în septembrie anul trecut, când am citit «Kant nu mai gasesti solutii, cheama un filosof». Am descoperit o profesoară de litere și filosofie (n. 1985) care aplică învățături filosofice în a explica problemele acestui deceniu, probleme de care ne lovim în fiecare zi.

În «Kant nu mai gasesti solutii, cheama un filosof», Marie Robert oferă 12 răspunsuri la 12 situații de criză contemporană, explicate de 12 filosofi capabili să ne liniștească și să ne ajute să eliminăm elementul dramatic / momentele de drama queen din viețile noastre.

«Decarteaza indoielile cu Descartes» urmează aproximativ același tipar, iar line-up-ul este la fel de impresionant, format din filosofi precum Rousseau, Montaigne, Descartes, Foucault, Sartre, Voltaire, Ricoeur, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Paul Valery, Jean Baudrillard și Simome Weil, fiecare având câte o problemă, respectiv un capitol dedicat.

Temele abordate sunt educația și copiii, grija de sine, îndoiala, libertatea, rușinea, toleranța, identitatea, feminismul, natura și sensibilitatea, (re)conectarea la realitate / hiperrealitatea în era ecranelor smart, ori curajul. Îmi place mult stilul, însă și faptul că fiecare capitol se încheie cu un rezumat pe buleturi ca la corporație, un citat și o recomandare de carte.

Am să redau aici finalul capitolului despre libertate.

Cartea antiteză: A supraveghea și a pedepsi

Apărută în 1975, scrierea lui Michel Foucault ambiționează să evoce nașterea închisorii în secolul al XVIII-lea, epocă pe care o prezintă ca pe un punct de cotitură în schimbarea modurilor puterii. Dincolo de erudiția istorică, această carte abordează principiile societății disciplinare în care, după părerea sa, trăim cu toții.

Răspunsul filosofului

  • A arăta cuiva că e tot timpul supravegheat e o formă de a-l priva de libertate și de a-i răpi intimitatea. O modalitate de a-l fragiliza.
  • O relație de putere este când atribui unei persoane capacitatea de a ne fixa reguli și obligații. O considerăm superioară, deci acceptam să ne domine.
  • A nu te supune nu inseamnă să rătăcești drumul drept, ci a refuza să crezi că cineva își poate exercita puterea asupra ta. Înseamnă să-ți afirmi libertatea.

Un citat de luat acasă

«E urât să meriți o pedeapsă, dar atât de neglorios să pedepsești.» – Michael Foucault, 1975

«Decarteaza indoielile cu Descartes» a fost una dintre cărțile pe care le-am inclus în articolul 📚 25 autori si 35 de carti pe care le-am citit in 2021 publicat în primele zile ale lui 2022. Are 158 de pagini, a fost publicată în 2019 atât în franceză, cât și în limba română de către Baroque Books & Arts (am mai povestit pe aici: cărți plăcute la atingere, fontul potrivit pentru a fi ușor de citit, d-astea).

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚 «Decartează îndoielile cu Descartes» – Marie Roberts | 🛒

O recomand împreună cu:

📚 «Kant nu mai gasesti solutii, cheama un filozof» – Marie Robert | 🛒
📚 «Ce este dragostea, Socrate?» – Nora Kreft | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!