Tag: Robert Cialdini

Am scris (încă) o recenzie la o carte proastă (📚  «Atitudinea este totul» de Jeff Keller), și cred că am avut noroc că nu a fost iarăși vorba despre un autor român, ca în cazul 📚  «Ce ne facem, dom’le, cu influencerii astia?», iar cele câteva dialoguri pe privat, însă și unul public, pe Facebook, nu s-au mai inflamat pe modelul “scrie și tu o carte după care ai dreptul și la o opinie, frustratule cu probleme“.

Este foarte greu în ziua de azi, scriam în recenzia pentru cartea despre influenceri, să ai în social media o părere diferită față de opinia unui val care înconjoară agresiv pe auto-pozitiv, fără să calci pe frății, unele închipuite, credințe, dihotomii și orgolii cât Casa Poporului. Suntem atât de asaltați și încercați emoțional din toate direcțiile, încât preferăm să facem o caterincă și să nu deranjăm.

Iar Keller pare să fie de acord să nu deranjăm și să aplaudăm ca focile. 🙂 Dar divagăm.

Vă spuneam despre un dialog public pe care l-am avut pe baza feedback-ului în ceea ce privește cartea lui Keller, o fițuică motivațională cu rădăcini în anii ’80, care manipulează un segment puțin needucat emoțional cu ideea că ar trebui să avem abilitatea de a rămâne pozitivi față de aproape orice, chiar și prin măsuri radicale ce duc la a da la o parte oameni care-și exprimă emoții normale.

Dar, dacă tot sunt aici, fac o paranteză.

Azi, am citit pe nerăsuflate Arta subtilă a nepăsării de Mark Manson. Efectiv nu m-am putut opri până nu am terminat-o, discursul lui Manson fiind foarte direct, urmând același principiu al confruntării emoțiilor al austriacului Viktor Frankl, cu o doză bună de stoicism. Iar autorul are un pasaj asemnător cu unul din recenzia mea pentru Atitudunea este totul de Jeff Keller.

A privi partea insorită a vieții e un principiu sănătos, fără doar și poate, dar adevărul este că uneori viața este de rahat, iar lucrul cel mai sănătos pe care-l poți face în momentele urâte este să recunoști asta.

Negarea emoțiilor negative duce la experimentarea unor emoții negative mai profunde și de lungă durată, precum și la disfuncție emoțională.

Să ai tot timpul o atitudine pozitivă este o formă de evitare, nu o soluție validă la problemele vieții – probleme care, de altfel, dacă ți-ai ales inteligent valorile și sistemul de evaluare, ar trebui să-ți dea forță și să te motiveze.

Așadar, să sari la gâtul cuiva care are o opinie diferită spune multe lucruri despre tine, cunoștințele și/sau dispoziția ta emoțională din acel moment, ori chiar generală, dacă face parte din comportamentul tău. Iar pentru exemplificare trebuie doar să deschidem Facebook și să urmărim comentariile la parada plină de curcubee din acest week-end.

Dar na, am depășit un an de pandemie, nu e ca și cum am avut o entorsă și-am stat cu un picior in aer și am scăpat. Ne aprindem repede și rareori mai dăm înapoi. Să recunoști că este posibil să fi greșit, ori să-ți iei la întrebări propriile gânduri și convingeri este una dintre abilitățile cele mai dificil de dobândit. Prin urmare se alege calea cea mai la îndemână. Poluarea. Zgomotul. Nimicul.

La postarea de pe Facebook despre cartea lui Keller am primit o întrebare. De ce aș publica o recenzie la o carte proastă? S-au terminat cărțile bune? Recunosc, nu mă așteptam, iar asta pentru că răspunsul mi se părea de la sine înțeles. S-au aprins puțin spiritele, însă a fost cu happy end, semn că, totuși, binili învinji, cum susține și olandezul Rutger Bregman.

De ce aș publica o recenzie la o carte proastă?

Răspunsul îl dă Robert Cialdini în Psihologia Persuasiunii și se numește principiul contrastului de perceptie, principiu care stă la baza majorității lucrurilor pe care le învățăm în viața asta. Iar Cialdini dă următorul exemplu: dacă ridicăm mai întâi un obiect ușor, apoi unul greu, vom putea aprecia că cel de-al doilea este mai greu decât dacă am fi ridicat doar obiectul greu.

Cred că principiul contrastului de percepție este necesar pentru a ne cunoaște unii pe alții. Avem tone de discuții între noi pe baza acestui principiu, despre relațiile de muncă, ori relații cu persoanele iubite, despre filmele pe care le vedem, destinațiile turistice pe care le-am văzut sau pe care urmează să le vizităm, casele pe care le închiriem, mașini, mâncare, băutură etc.

De aceea se și spune “Spune-mi cu cine ieși, ca să-ți spun cine ești”.

A urmat și o a doua reacție, la fel de neașteptată.

Asa e si cu cartile astea pentru dezvoltare personala – lasati savantlacurile, go to your level, nu va mai luati de inculti si promovati lectura fiecare la nivelul lui de intelegere si evolutie, fara shaming.

Cel mai important este că am ajuns rapid la consens, însă ideea de bază rămâne.

Eu prefer de 100 de ori să ajung în cercuri în care toată lumea este mai deșteaptă / experimentată decât mine, decât într-unele total opuse. Nu mă ofensează, dimpotrivă. În funcție de grupul respectiv și valorile pe care le are, însă și temele de discuții, de la un grup ca cel descris mai sus nu am decât de învațat și, la fel de important, îmi oferă și perspective noi. Ca la un masterclass.

PS. Referitor la Keller, mi-am dat seama, pentru a câta oară?, că, personal, am un al VI-lea simt și o problemă cu manipularea. Iar, din punctul meu de vedere, Keller nu e deloc temperat în a manipula cu bună știință.

* photo by Bewakoof.com Official on Unsplash