Tag: semne de carte

Autobiografie în cinci capitole

Am adaptat mai jos poemul «Autobiography in Five Chapters» scris de tibetanul Nyoshul Khenpo, pe care l-am găsit menționat la finalul cărții 📚 «Emoții în farfurie» de Ancuța Coman-Boldinșteanu (Editura Trei, 2023).

Poemul mi se pare o extraordinară metaforă a ceea ce numim personal growth și a faptului că nu există scurtături, că schimbarea înseamnă suferință și cunoaștere, iar cunoașterea de sine aduce pacea.

Destul de nietzschenian, ca să revenim din Tibet în Europa, însă nu neapărat departe nici de filosofia Adleriană despre care am amintit când am scris în 2021 despre 📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti».

Capitolul 1

Merg pe stradă.
Există o gaură adâncă pe trotuar
cad înăuntru.

Sunt pierdut… Sunt fără speranță.
Nu este vina mea.
Este nevoie de o veșnicie pentru a găsi o cale de ieșire.

Capitolul 2

Merg pe aceeași stradă.
Există o gaură adâncă pe trotuar.
Mă prefac că nu văd.
Cad din nou.

Nu pot să cred că sunt în același loc.
Dar nu este vina mea.
Este încă nevoie de mult timp pentru a ieși.

Capitolul 3

Merg pe aceeași stradă.
Există o gaură adâncă pe trotuar.
Văd că este acolo.
Cad… A devenit un obicei.

Ochii mei sunt deschiși
Știu unde sunt
Este vina mea.
Ies imediat.

Capitolul 4

Merg pe aceeași stradă.
Există o gaură adâncă pe trotuar.
Mă plimb în jurul ei.

Capitolul 5.

Merg pe altă stradă.

Foto: ChatGPT 4.0.

Ce ne învață un cobai despre stres, neputință și manipulare?

Prin anii ’70, la facultățile de medicină din Europa (probabil și în Statele Unite) aveau loc celebrele experimente pe cobai, unele destul de crude coform standardelor de astăzi, pe atunci îngrijorarea față de bunăstarea animalelor fiind destul de precară (ca să nu zic lipsă).

Unul dintre experientele care mi-a atras atenția și pe care l-am găsit povestit de mulți psihiatri este cel al cobaiului care este învățat să… fie neputincios. Veți vedea și cum putem extrapola acest eveniment la viața noastră pentru a ne putea explica anumite comportamente (și, de ce nu, o formă ticăloasă de manipulare).

Acest experiment implica un cobai pus într-o cușcă care avea o bară la un capăt și o grilă cu șocuri electrice montată pe podea pe toată suprafața acesteia. Grila aplica un șoc electric la fiecare 10 secunde săracului cobai, însă, dacă acesta apăsa bara respectivă, acesta oprea șocurile electrice pentru aceeași perioadă de timp.

Cobaiului îi lua ceva timp pentru a înțelege că trebuie să apese bara respectivă reușind din întâmplare și învățând consecințele acțiunilor sale. Prin urmare, cobaiul reușește într-un final să apese pe bară o dată la fiecare 10 secunde pentru a nu mai primi un șoc electric.

Urmează o creștere a frecvenței șocurilor prin reducerea timpului în care este oprit curentul prin apăsarea barei, iar cobaiul era silit astfel să muncească mai mult pentru a scăpa de micile șocuri electrice.

Apoi se schimbă regulile.

Bara este decuplată de la sursa de energie electrică, cobaiul nemaiputând opri electroșocurile oricât de mult ar apăsa bara respectivă. O perioadă, cobaiul își intensifică eforturile, însă, în cele din urmă, acesta renunță și se întinde pe podeaua cuștii, lăsându-se electrocutat.

Acum, cineva deschide ușa cuștii, scoate cobaiul și-l pune pe podea, după care în încăpere este introdusă o pisică. În condiții normale, cobaiul ar fi rupt-o la fugă, însă, de această dată, acesta nu se mișcă și se întinde pe podeaua laboratorului așteptând, cel mai probabil, să fie mâncat.

Acest comportament aparent inexplicabil apare deoarece animalul a învățat să fie neputincios. A învățat că, indiferent de acțiunile pe care le face, este neputincios în a influența mediul și ceea ce i se întâmplă. A învățat că regulile nu înseamnă nimic, așa că trebuie să accepte orice se va întâmpla.

Iar acum sunt sigur că ați ridicat din spâncene a mirare, deoarece știți deja că acest lucru se poate întâmpla și cu oamenii, principiul fiind teoretic același.

Dacă vei convinge o persoană că nu are nicio influență asupra mediului și a ceea ce i se întâmplă, aceasta va deveni neajutorată.

Exemple din viața noastră?

Să încercăm câteva.

  • dictaturi. torționarii câștigă putere asupra victimelor făcând recompensele și pedepsele independente de acțiunile prizonierilor. într-un cuvând, haos.
  • parenting. este mult mai ușor pentru a face un copil neajutorat și să se teamă și de umbra lui, cum s-ar zice. tot ce trebuie făcut este să fiți inconsecvenți, să creați haos, să nu recompensați comportamentele dorite ori să evitați recompensarea celor rele. de exemplu, un copil tratat ușor irascibil într-o bună zi când aceasta voia să-i arate un desen pe care-l făcuse, iar tatăl era prea obosit, apoi răsplătită a doua zi (chiar dacă n-a făcut nimic dorit, ori chiar a făcut o prostie) de același tată vinovat de comportamentul lui de cu o seară înainte, va deveni o persoană care se va simți neputincioasă în fața unei lumi haotice și înspăimântătoare.
  • guverne. “reformele” repetate pentru angajații publici au, practic, același mecanism. rezultatul? plăcerea de a veni la muncă ori eficiența acestora scad și au impact asupra unei întregi țări. fiecare dintre noi avem cel puțin o poveste după interacțiunea cu funcționarii publici.
  • justiție. sunt multe cazuri și în România în care funcționari publici au fost găsiți nevinovați (Gabriel Oprea) ori au revenit în funcții după o perioadă petrecută la închisoare (Cristian Popescu Piedone) în urma unor abuzuri în funcție ori corupție. astfel de lucruri fac ca, de exemplu, prezența la vot (singura acțiune democrată prin care un om de rând poate influența cu ceva viitorul unei țări) să fie redusă. ați auzit cu siguranță, dacă nu ați spus-o / gândit-o chiar voi: “indiferent de ce facem, ăștia tot fură / abuzează de funcția lor”. Tot în acest fel cresc și sondajele pentru partide extremiste precum AUR.
  • corporații. cu cât este mai mare corporația, cu atât Principiul lui Peter este mai aplicabil, iar angajații își pot atinge incompetența prin diverse promovari (iar aici lucrurile devin mult mai complexe). ce credeți că simt cei care fac totuși treaba (ex. cei care implementează proiectele)? nu, nu se vor întinde pe jos, însă vor ajunge inevitabil “să spargă ușa cu capul” la 17.
  • relații. comportamentele sunt destul de vizibile în relațiile toxice / manipulatoare, unde abuzul emoțional este frecvent (pot fi implicate și patologii psihice ori tulburări de personalitate). unde “iartă-mă” și “îmi pare rău” lipsesc din peisaj. unde “înțelegerea” și “bunul simț” au fost demise. unde “vina” dă buzna-n casă dar poate ieși chiar și în secunda următoare trântind ușa. unde, efectiv, te așezi pe canapea și zici “wtf just happened?”.

Acțiunile și comportamentele de mai sus pot fi inconștiente, însă la fel de bine pot fi și făcute cu bună știință, motiv pentru care am folosit mai sus expresia “formă ticăloasă de manipulare” (ex. relații, justiție, chiar și parenting).

Experimentul cu cobaiul l-am găsit în mai multe cărți pe care le-am citit în ultimii ani, iar ultima oară luna aceasta în 📚 «Boli povocate de stres» (pag. 62-64) scrisă de psihiatrul britanic Tim Cantopher – o carte pe care v-o recomand.

Pe Tim Cantopher l-am descoperit în decembrie 2022 și am mai citit de la el alte două super cărți, 📚 «Boala depresivă – Blestemul celor puternici» și 📚 «Cum să facem față persoanelor toxice».

Aceste trei cărți vă pot face o imagine destul de completă a anxietății și depresiei, de la cauzele acestora, la soluții pe care le-ați putea avea. Îndiferent însă de cât citiți, luați în considerare că mersul la psiholog este cea mai recomandată primă acțiune posibilă, iar întârzierea acestui demers nu face nimic altceva decât să agraveze diverse stări neplăcute.

Ce inseamna sa fii lider?

Lider este un alt cuvânt (remember a asuma?) care, în ultimii ani, în plin consumerism și hedonism, și-a diluat / schimbat sensul. În ziua de astăzi mulți manageri se autointitulează ori sunt recunoscuți ca lideri, doar pentru că, de exemplu, plătesc salariile la timp. Mai mult, zilele astea în care Rusia încearcă ocuparea Ucrainei, am fost surprins să aud că și Vladimir Putin este un lider.

Astăzi voi termina 📚 «Liderii mănâncă ultimii», o carte scrisă de același Simon Sinek de la care am mai citit și alte două super cărți din seria #mustread: 📚 «Incepe cu DE CE», ori 📚 «Jocul infinit». 📚 «Liderii mănâncă ultimii» se dorește a fi o perspectivă antropologică asupra leadershipului și răspunde la întrebarea: de ce unele echipe lucrează mai bine împreună, iar altele nu?

La începutul cărții, înainte de prefață, Simon Sinek a lăsat și o explicație a termenului cu care sunt total de acord, explicație pe care am decis să o las ca semn de carte pe blog, pentru momentul acela când auziți că cineva este un lider, iar la voi în cap circuitele se ard unul după altul. 🙂

Liderii sunt cei care se avântă primii în necunoscut. Ei se napustesc spre pericol. Ei își lasă la o parte propriile interese pentru a ne proteja sau pentru a ne duce spre viitor. Liderii ar sacrifica imediat ceea ce le aparține pentru a proteja ceea ce ne aparține. Și nu ar sacrifica ceea ce e al nostru pentru a salva ceea ce e al lor.

Asta înseamnă să fii lider.

Înseamnă că ei aleg să înfrunte primii pericolul, avântându-se spre necunoscut. lar atunci când suntem siguri cà ei vor avea grijà de noi, vom mărșălui în urma lor și vom munci neobositi pentru a le împlini viziunea și ne vom numi cu mândrie adepții lor.

Mai multe astfel de articole găsiți urmărind tagul semne de carte.

Pentru alte cărți, vă semnalez maratonul Biblioteca.

Lectură plăcută!

22 de citate stoice despre fericire, bogatie si placere | 📚 «Alt timp nu am» (Lucius Annaeus Seneca)

Acest articol este o continuare la 16 citate stoice despre timp din cartea 📚 «Alt timp nu am» (Lucius Annaeus Seneca).

📚 «Alt timp nu am» este o carte pe care am citit-o în noiembrie anul trecut, finalul lui 2021 fiindu-mi destul de prins în filosofie, nu neapărat stoică, cu autori diverși printre care și Donald Robertson, Nassim Nicholas Taleb, Marie Robert, Seneca, dar și Shunryu Suzuki, Dominique Loreau, Marie Kondō, ori psihiatrul Ichiro Kishimi, un mare admirator al lui Alfred Adler.

📚 «Alt timp nu am» este publicată de Editura Seneca, are puțin sub 180 de pagini și conține două dialoguri: Despre scurtimea vieții (De brevitate vitae), un dialog între Seneca și Paulinus – Pompeius Paulinus, o rudă a soției lui Seneca, și Despre viață fericită (De vita beata), un dialog între Seneca și Novatus – Annaeus Novatus a fost fratele lui Seneca (și-a schimbat ulterior numele în Iunius Gallio).

Stoicismul a fost (și este) destul de critic la adresa hedonismului, curent pe care consumerismul anilor pe care îi trăim și rețelele sociale l-au dus rapid într-o extremă ce pare a fi greu de recuperat – fapt semnalat și de către psihiatrii și psihologii din ultimele decenii (vezi 📚 «A avea sau a fi» de Erich Fromm), cu tot trendul ascendent al curentului stoic.

În acest articol am ales să public câteva citate despre fericire, bogatie si placere, citate pe care le-am subliniat cu highlighter-ul în dialogul dintre Seneca și Novatus, fratele lui, din Despre viață fericită (De vita beata). Obișnuiesc să subliniez cu highlighter-ul în toate cărțile pe care le citesc, pentru momentele în care le recitesc, iar Seneca este, din acest punct de vedere foarte generos. 🙂

Here it goes. 🙂

Despre viața fericită (De vita beata)

Câtă vreme rătăcim la întâmplare, fără să urmăm o călăuză, ci doar freamătul și strigătele de tot felul ale celor care ne cheamă în diverse direcții, viața ni se va irosi în diverse direcții, viața ni se va irosi între drumuri rătăcite și se va scurta, oricât ne-am strădui, din răsputeri, zi și noapte.

Când drumul duce în sens contrar, graba este cea care provoacă îndepărtarea.

Când mă gândesc la câte am spus, îi invidiez pe cei muți.

Odată ce a fost îndepărtat tot ce ne ațâță și ne provoacă teamă, urmează pacea neîntreruptă, libertatea.

Este fericit omul care nu cunoaște un bine mai mare decât acela pe care și-l poate oferi singur.

L-aș putea numi fericit pe omul care se ține departe atât de dorință, cât și de teamă, prin darul rațiunii, fiindcă și pietrele sunt lipsite de teamă și tristețe și nu mai puțin dobitoacele; totuși, nimeni nu le-ar putea numi pe acestea fericite, pentru că sunt lipsite de înelegerea fericirii.

Fericit este cel împăcat cu condiția sa și cel care iubește ceea ce are.

Plăcerea tinde către punctul în care încetează și, de când începe, ea are reprezentarea sfârșitului.

Virtuțiile se vor afla acolo unde este acord și unitate: dezacordul însoțește viciile.

Faci o greșeală când mă întrebi de ce caut virtutea. […] De ce îmi pomenești păcerea? Eu caut ce este bine pentru om nu pentru pântecele său.

Eu îmbrățișez plăcerea, eu o țin în frâu; tu te bucuri de plăcere, eu mă servesc de ea.

Nu Epicur i-a împins către o viață depravată, ci ei, dedați viciului, își ascund depravarea în sânul filosofiei și aleargă cu toții în direcția în care aud că este elogiată plăcerea și nu iau în considerație cât de sobră și de cumpătată este acea plăcere a lui Epicur, ci se reped în zbor spre un singur nume,căutând un fel de justificare și o acoperire pentru poftele lor.

Ei pierd astfel singurul lucru bine care le mai rămânea în răutatea lor, rușinea păcatului: căci se laudă cu cele de care ar trebui să roșească și se fălesc cu viciul.

Cel care urmărește plăcerea nu își cumpără plăceri ci se vinde pe sine plăcerilor.

«Totuși, ce anume împiedică să se amestece laolaltă virtutea și plăcerea și să se împlinească binele suprem, care să fie în același timp și moral și plăcut?»

Răspunsul este că partea morală nu poate fi decât morală, iar binele suprem nu își va păstra integritatea dacă va vedea în sine ceva diferit de partea sa mai bună

Să nu ne lăsăm tulburați de cele pe care nu stă în puterea noastră să le evităm.

Dacă un om s-a așezat dincolo de dorința de a avea ceva, ce i-ar putea lipsi?

Pretinde de la mine nu să fiu la fel ca cei mai buni, ci mai bun decât cei răi.

Discutați despre viața unuia, despre moartea altuia și, când auziți numele unor bărbați deveniși ari datorită unor merite deosebite, lătrați precum latră cățeii mci când întâlnesc persoane străine; căci este în interesul vostru ca nimeni să nu pară mai bun, de parcă virtutea altuia ar fi un reproș pentru lipsurile voastre.

Înțeleptul nu se socotește nedemn de nici unul dintre darurile sorții: nu iubește bogățiile dar le preferă; nu le primește în suflet, ci în casă.

Dacă băgăția îmi va scăpa printre degete, nu îmi va lua nimic în afară de ea însăși, în timp ce, dacă te va părăsi pe tine, tu vei rămâne împietrit și te vei simți deposedat de tine însuți. În ochii mei, bogăția ocupă un loc oarecare, în ai tăi, locul cel mai important; în fine, bogăția este a mea, în schimb tu îi aparții.

Oriunde se găsește o ființă umană, se găsește și prilej de a face un bine.

În casa bărbatului înțelept bogăția are locul unui sclav, iar în a celui prost, locul unui stăpân.

Vezi și pagina Biblioteca, poate te inspiră și alți autori sau cărți.

Lectură plăcută!

16 citate stoice despre timp din cartea 📚 «Alt timp nu am» (Lucius Annaeus Seneca)

📚 «Alt timp nu am» este o carte pe care am citit-o în noiembrie anul trecut, finalul lui 2021 fiindu-mi destul de prins în filosofie, nu neapărat stoică, cu autori diverși printre care Donald Robertson, Nassim Nicholas Taleb, Marie Robert, Seneca, dar și Shunryu Suzuki, Dominique Loreau, Marie Kondō, ori psihiatrul Ichiro Kishimi, un mare admirator al lui Alfred Adler.

📚 «Alt timp nu am» este publicată de Editura Seneca, are puțin sub 180 de pagini și conține două dialoguri: Despre scurtimea vieții (De brevitate vitae), un dialog între Seneca și Paulinus – posibil rudă a soției lui Seneca – și Despre viață fericită (De vita beata), un dialog între Seneca și Novatus – Annaeus Novatus fiind fratele lui Seneca (și-a schimbat ulterior numele în Iunius Gallio).

Stilul lui Seneca l-am încadrat între cel pretențios al împăratului Marcus Aurelius și cel pe înțelesul tuturor al sclavului Epictet. Mai am câteva cărți din opera lui Seneca în bibliotecă, necitite; filosofia stoică pare să prindă un trend ascendent anii aceștia, vorbind, în mare, despre a trăi prezentul (a fi), a ne concentra pe ce pute schimba și a privi moartea ca pe un episod normal al vieții.

În acest articol am ales să public câteva citate despre timp, citate pe care le-am subliniat cu highlighter-ul în dialogul dintre Seneca și Paulinus din Despre scurtimea vieții (De brevitate vitae). Obișnuiesc să fac asta în toate cărțile pe care le citesc, pentru momentele în care le recitesc :), iar Seneca este, din acest punct de vedere, destul de generos pentru deceniile acestea digitale.

Am să revin cu un alt articol cu citate despre fericire, bogăție și plăcere (asta a sunat de parcă aș fi vreo ghicitoare și dau în cărți de bani și fericire :D), apropo și de critica stoică la stilul de viață hedonist și confuzia des întâlnită în zilele noastre dintre fericire și plăcere.

Despre scurtimea vieții (De brevitate vitae)

Nu este puțin timpul pe care îl avem, ci mult cel pe care l-am pierdut.

Nu primim o viață scurtă, ci ne-o facem scurtă, nu îi ducem lipsa, ci suntem risipitori.

Când își păzesc averile, oamenii sunt foarte zgârciți, totuși, când vine vorba de cheltuirea timpului lor, singurul caz în care avariția este de lăudat, devin risipitori.

Trăiți de parcă v-ar fi dat să trăiți veșnic, niciodată nu ne trece prin minte fragilitatea noastră.

Fiecare își zorește viața și se chinuiește din cauză că tânjește după lucruri viitoare și e dezgustat de prezent.

Nimic nu-l preocupă mai puțin pe omul ocupat decât cum să trăiască.

Nimeni nu pune preț pe timp; se folosesc de el cu atâta larghețe, de parcă ar fi gratuit. În schimb, uită-te la ei când cad bolnavi, dacă pericolul morții se apropie tot mai mult, cum ating genunchii doctorilor!

Nimeni nu își va da anii înapoi, nimeni nu te va aduce pe tine la tine. Viața va înainta așa cum a început, nu se va întoarce și nu se va opri pe loc; nu va scoate niciun zgomot, nu îți va atrage atenția asupra iuțelii sale.

Cea mai mare pierdere de timp este amânarea; le răpește prezentul, promițându-le ceva în viitor.

Viața se împarte în trei etape: cea care a fost, cea care este, cea care va fi. Dintre ele, prezentul este scurt, viitorul îndoielnic, iar trecutul sigur.

Timpul prezent este foarte scurt, atât de scurt încât unora li se pare că nu este deloc.

Cine nu este mai preocupat de cum îi stă părul decât de propria-i sănătate? Cine nu preferă să fie mai bine coafat decât om cinstit?

Nu duc o viață tihnită cei ale căror plăceri le dau mult de lucru.

Spunem că nu a stat în puterea noastră să ne alegem părinții, care le sunt dați oamenilor la întâmplare; totuși, putem fi fiii oricui ne dorim. Există familii formate din cele mai nobile minți. Alege-o pe cea în care vrei să fii adoptat; nu vei dobândi doar numele lor, ci și bunurile lor, care nu trebuie păstrate cu meschinărie, nici nu rea-voință.

Cei care uită trecutul, neglijează prezentul și se tem de viitor au o viață foarte scurtă și foarte agitată; când au ajuns deja la clipa de pe urmă, nefericiții înțeleg într-un târziu că au fost atât de multă vreme ocupați nefăcând nimic.

Niciodată nu vor lipsi pricinile de neliniște, fie că vin din prosperitate, fie din nenoroc.

Vezi și pagina Biblioteca, poate te inspiră și alți autori sau cărți.

Lectură plăcută!

📖 Despre schimbare, in 📚 «Curajul de a fi fericit» de Ichiro Kishimi

Weekend-ul acesta am terminat o a doua carte a japonezului Ichiro Kishimi, la 3 luni distanță de la 📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti». Formatul în 📚 «Curajul de a fi fericit» este identic, Filosoful și Tânărul din prima carte continuându-și  dialogul socratic început în urmă cu 3 ani de zile, discurs ce are la bază aceeași teorie a pshihologiei individuale a psihiatrului Alfred Adler.

Ca o paranteză, Ichiro Kishimi are 65 de ani, s-a născut în Kyoto, este filosof (are și un master la Universitatea din Kyoto), psiholog cu orientare clar adleriană (este director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană), iar în prezent predă psihologie educațională și psihologie clinică la Școala de Medicină Orientală Meiji din Suita, Osaka, dar are și un birou privat de consiliere în Kameoka, Kyoto.

Nu vă țin mult cu acest semn de carte, voiam doar să subliniez un lucru despre care am mai amintit pe acest blog în «De unde provine greutatea in a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?», un semn de carte (din 📚 «Arta subtila a disperarii» a lui Mark Manson) a cărui idee era următoarea: este imposibil sa devii un om nou fără ca, mai întâi, să suferi pierderea celui care ai fost.

Manson este genial în felul lui prin forma directă și claritatea cu care reușește să integreze și să exprime un conglomerat de idei sănătoase preluate din diferite filosofii și teorii de psihologie. Și, deși de Adler nu îmi amintesc să fi apărut menționat prin cărțile lui Manson, am dat peste dialogul socratic de mai jos, care prezintă filosofia lui Alfred Adler în ceea ce privește schimbarea.

Mergând un pas mai departe, nu pot să nu remarc cât de ticăloasă poate să ne fie propria resemnare când alegem ca timpul să (ne) vindece. Câtă risipă de viață poate zace-n a ne găsi într-un final mulțumirea în anumite contexte și, într-un mod paradoxal, deși știm că nu ne sunt nici pe departe sănătoase, nici nu mai încercăm să le depășim, ajungând, într-un final, să nu mai putem face asta.

FILOSOFUL: […] “Ce este schimbarea?” Dacă ar fi să presupunem și sã folosim o exprimare extremă, procesul schimbării este “insăși moartea”.

TÂNĂRUL: Insăși moartea?

FILOSOFUL: Să presupunem că în clipa de față ești într-o stare de disperare în ceea ce privește viața ta. Să spunem că ți-ai dori să te poți schimba. Dar asta înseamnă să renunți la cel care ai fost până în prezent, să-ți interzici plăcerile pe care le-ai avut și să nu mai fii niciodată cel de până acum, ca și când, realmente, ai fi murit. Fiindcă, odată ce ai făcut asta, vei renaște. Acum, oricât de nemultumit ai fi de poziția ta actuală, ai putea alege moartea? Te-ai putea arunca singur în intunericul fară capăt? Nu este un lucru simplu despre care să vorbești. De aceea oamenii nu doresc să se schimbe și se simt bine așa cum sunt, oricât de grea ar fi viața. Și sfârșesc prin a trăi în căutarea lui “e bine așa cum sunt” pentru a-și susține situația în care se află.

TÂNĂRUL: Hmm.

FILOSOFUL: Prin urmare, când o persoană încearcă să susțină cu tărie: “eu, cel de acum”, ce nuanță crezi că-i va da trecutului său?

TÂNĂRUL: Hmm, altfel spus…

FILOSOFUL: Nu există decât un singur răspuns. Pe scurt, acesta ar fi să-și rezume trecutul spunând: „Am trecut prin multe, dar mă simt împăcat”.

TÂNĂRUL: Ca să afirme asta acum, trebuie să afirme și că a avut un trecut nefericit.

FILOSOFUL: Da. Sunt oamenii pe care i-ai mentionat mai devreme, cei care îți transmit recunoștința lor spunând: “Multumesc că ai fost atât de sever în trecut”. Cu toții încearcă să-și afirme acel “eu, cel de acum”. În consecință, tot trecutul lor se transformă în amintiri plăcute. Nu vor recunoaște educația severă primită doar prin cuvintele de mulțumire pe care ți le-au transmis.

📖 Cum poti explica grafic o cearta? | modelul Parinte Adult Copil si analiza tranzactionala

Pe canadianul Eric Berne am avut plăcerea să-l citesc pe finalul verii trecute. «Jocurile noastre de toate zilele» avea o descriere interesantă, tipul a fost psihiatru, serile mele erau libere, ce aveam atât de mult de pierdut? Și am descoperit câteva teorii interesante despre comportamentele noastre, o parte dintre ele fiind destul de populare și printre industriile cu care interacționez, datorită diverselor traininguri la care mulți dintre noi participă.

Eric Berne a inventat ceea ce se numește analiză tranzacțională și este o metodă utilizată la scară largă în psihoterapie individuală, de grup și maritală, în dezvoltare organizațională, consiliere psihologică și psihologie educațională. Și este foarte probabil să fi auzit măcar într-o discuție despre cele trei stări ale Eului denumit modelul Părinte-Adult-Copil.

Pentru cei care nu au auzit de primul concept, am să-l citez pe Eric Berne din “Ce spui după Bună ziua?“, carte pe care o citesc zilele acestea și pe care Berne o clasifică drept un manual de psihiatrie adresat atât terapeuților, cât și pacienților aflați în curs de vindecare, ori profanilor (ca tine și ca mine, de exemplu), care sunt doar curioși în particular de comportamentele oamenilor. Poate-poate vă fac chef de cumpărat o carte. Sau două. 🙂

Interesul fundamental al analizei tranzactionale il reprezintà studierea stărilor Eului – sisteme coerente de idei si trăiri afective manifestate prin modele de comportment corespunzătoare. Fiecare fintà umană manifestà trei tipuri de stări ale Eului:

(1) Cele derivate din figurile parentale, denumite in mod curent Părintele. in starea de Părinte, individul simte, gândeste, actionează, vorbește și reacționează exact la fel ca unul dintre părinții săi pe vremea când el era copil. Aceastà stare a Eului este activa, de exemplu, în creșterea proprilor copii. Chiar și atunci când persona nu-și manifestă concret această stare a Eului, ea îi influențează comportamentul, ca „influență parentală”, îndeplinind funcțile unei conștiințe.

(2) Starea Eului în care persoana își evaluează în mod obiectiv mediul și calculează probabilitățile și posibilitățile acestuia pe baza experienței anterioare se numește starea de Adult a Eului sau Adultul. Adultul functionează ca un computer.

(3) Fiecare persoană poartà înăuntrul său o fetiță sau un baiețel care simte, gândeste, acționează, vorbește și reacționează exact așa cum făcea persona la o anumită vârstă a copilăriei – stare a Eului denumită Copilul. Copilul nu e privit drept “pueril” sau “imatur”, termeni ce aparțin Părintelui, ci pur și simplu drept un copil de o anumità vârstà, iar factorul important îl reprezintà aici vârsta, care, în circumstanțe normale, se plasează undeva între doi și cinci ani. E important ca individul să-și înțeleagă Copilul, nu doar pentru că-I va insoți toată viața, ci și pentru că el reprezintă partea cea mai valoroasă a personalității sale.

În imaginea de mai jos aveți o diagramă structurală: diagrama completă a personalității fiecăruia dintre noi, diagramă ce cuprinde tot ceea ce simțim, gândim, spunem și facem. Diagrama poate fi complicată pentru a evidenția stări noi ale Eului. De exemplu, putem avea două subdiviziuni ale  Părintelui (mamă, tată), sau trei ale Copilului (Părinte, Adult, Copil). Dar o să keep it simple pentru explicația care urmează.

În imaginea de mai jos avem câteva tipuri de tranzacții (putem să ne închipuim că sunt 3 conversații). Cea care are liniile paralele (tranzacție complementară) reprezintă acel gen de conversație care poate decurge la nesfârșit. În cazul din imagine poate fi o discuție într-un cuplu în care el are grijă de ea ca un părinte, iar răspunsul ei este pe măsură. Ideea este că cele ale căror linii se întretaie (tranzacții încrucișate) reprezintă conversații care se întrerup și, evident, pot denatura în certuri.

Cea de tipul 1 poate fi o conversație în care el o întrebă pe ea “Ai idee unde este patentul? Nu-l găsesc în debara!” iar ea îi răspunde “Ai găsit tu repede pe cineva pe care să dai vina!”. Berne spune că aceasta reprezintă forma obișnuită a reacției de transfer, un concept de bază a psihanalizei Freudiene. Pe scurt, confundăm iluzia cu realitatea. Nu vedem oamenii așa cum sunt ei în realitate, ci cum ni-i închipuim noi, prin urmare reacționăm la produse ale imaginației noastre.

Cea de tipul 2, AA-PC este o conversație la care un stimul AA primește un răspuns PC care poate fi condescendent sau arogant. Ea îi spune lui “Cred că cineva mi-a furat portofelul când am ieșit azi la terasă cu fetele. Ce mă fac?”, la care el îi răspunde “Ok, hai poate mai rărești ieșirile astea cu fetele că uite la ce se poate ajunge.” Berne spune că AA-PC acesta este cel mai frecvent tip de reacție de contratrasnfer și cea de-a doua cauză foarte frecventă a problemelor ce apar în relațiile personale și politice.

Diagramele astea simple au 81 de combinații, doar 9 fiind complementare, restul având toate șansele să declanșeze jihadul, atât acasă, pe stradă, la birou, ori în Parlament. Evident, lucrurile se pot complica foarte mult în timpul unei discuții în funcție de starea fiecăruia și subiect / nr. de interacțiuni, iar Berne dă exemplul unei conversații în care fiecare dintre interlocutori se implică în 3 tranzacții, iar acestea pot genera miliarde de modalități diferite de a interacționa.

De exemplu, dacà ne angajăm in doar trei tranzacții și de fiecare dată avem de ales între 6.597 variante, putem realiza cele trei tranzacții în 659 la puterea 3 variante. Cu alte cuvinte, avem la dispoziție circa 300 miliarde de modalități diferite de a ne structura cele trei interacțiuni. Fără îndoială, asta ne oferă tot spațiul necesar pentru a ne exprima individualitatea.

Înseamnă că întreaga populație a globului ar puta fi împărțită în cupluri și fiecare cuplu ar putea să aibă trei interactiuni de 200 de ori la rând, fară ca vreunul dintre ele să repete vreodată comportamentul altui cuplu, ori pe cel propriu anterior. De vreme ce majoritatea oamenilor se angajează zilnic în sute și mii de tranzacții, fiecare persoană are la dispoziție mii de miliarde de combinații.

Chiar dacă un individ are o aversiune fatà de 5 000 din cele 6 597 de tipuri posibile de tranzacții și nu le folosește niciodată, îi rămâne oricum suficient de mult spațiu de manevră și nimic nu-i impune să se comporte stereotip, cu exceptia cazului în care alege el singur să procedeze astfel. lar dacă alege comportarea stereotipă – situație valabilă pentru majoritatea oamenilor -, nu este vina analizei tranzacționale, ci a altor influențe, care constituie subiectul principal al cărții de față.

În mare cam ăsta este răspunsul la întrebarea din titlu și am terminat special cu acest citat în speranța că veți fi curioși să aflați mai multe pe acest subiect și veți cumpăra cartea. 🙂

🛒  O poți cumpăra de aici:
📚  «Ce spui după Bună ziua?» – Eric Berne | 🛒

Ți-o recomand împreună cu:
📚 «Jocurile noastre de toate zilele» – Eric Berne | 🛒
📚 «Burnout» – Emily & Amelia Nagoski | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!

📖 Conditiile schimbarii caracterului uman

Mai am câteva pagini și termin «A avea sau a fi», psihiatrul Erich Fromm devenind cu această ocazie autorul meu favorit. Sunt efectiv îndrăgostit de psihologia umanistă pe care a promovat-o la jumătatea secolului trecut pentru câteva decenii la rând, influențat fiind de Sigmund Freud, Karl Marx, dar și filosofia budistă, stoicism, sau de Friedrich Nietzsche.

Despre schimbare am mai scris într-un articol denumit De unde provine greutatea in a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?, citându-i pe Mark Manson din «Arta subtilă a disperării» (titlul în engleză este «Everything Is F*cked»), o super carte despre starea actuală în care se află omenirea, și Erich Fromm din «Arta de a fi» , carte pe care o citeam la vremea respectivă.

Revin cu o completare la acel articol; cu un semn de carte din A avea sau a fi, carte care tratează tema diferențelor dintre cele două forme de existență în toate tiparele lor, de la individ la rolul lui în societate și invers. O temă complexă, cele două concepte fiind explicate cum cred că doar Fromm ar fi putut să o facă atât de clar și complet.

În opinia mea, caracterul uman se poate schimba doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

  • Suferim și suntem conștienți de acest lucru
  • Recunoaștem originea nefericirii noastre
  • Ne dăm seama că există o modalitate prin care putem pune capăt acestei nefericiri
  • Acceptăm faptul că pentru a depăsi starea de nefericire trebuie să urmăm anumite reguli de viață și să ne schimbăm felul actual de a trăi

Erich Fromm – A avea sau a fi

Teoria lui Fromm corespunde Adevărilor ce stau la baza gândirii budiste și care se ocupă de starea generală a existenței umane, dar stă și la baza teoriei salvatoare a lui Marx – comunismul nefiind un scop final, ci o etapă în dezvoltarea istorică ce urmărește eliberarea ființei umane de condiționările socio-economice și politice care-i face pe oameni să se dezumanizeze.

Metoda de psihoterapie a lui Freud se baza în linii mari pe aceleași lucruri, prima sarcină a psihanalistului fiind aceea de a-i ajuta pe pacienții care sufereau și erau conștienți de suferința lor să afle din ce cauză suferă și în ce anume constă de fapt nefericirea lor. Esența procesului psihanalitic este aceea de a-i ajuta pe pacienți să conștientizeze cauzele nefericirii lor.

Dar condițiile de mai sunt extrem de greu de îndeplinit din poziția de Homo consumens, denumire folosită prima dată de Erich Fromm în 1965 – “Homo consumens is the man whose main goal is not primarily to own things, but to consume more and more, and thus to compensate for his inner vacuity, passivity, loneliness, and anxiety”, ori a religiei cibernetice – o altă teorie a lui From.

Iar cei mai grei pași din punctul meu de vedere sunt cei de conștientizare și recunoaștere, presiunea vitezei în care trăim dată de tehnologie și conformismul la consumerism fiind letale schimbărilor de orice fel. Azi suntem atât vânzători cât și produse, iar bătălia pe care o ducem în fiecare zi este aceea de a satisface o singură condiție: să răspundem cerințelor unei piețe.

Vă recomand A avea sau a fi cu ambele mâini. Iar dacă mai aveți și altele la rând, împingeți-o mai în față. Nu o să vă pară rău.

📖 Cum castigi increderea?

A fost o săptămână plină, prin urmare în puținul timp liber am preferat să citesc în detrimentul blogului. Și am terminat cu vestea mai puțin bună. Vestea bună este că am revenit în forță cu un semn de carte foarte interesant, numai bun pentru momentele de introspecție asupra lucrurilor din trecut care ne pot ține pe loc, ori a celor din prezent, pe care nu le înțelegem neapărat.

Mă explic. 🙂

În căutarea mea de a înțelege comportamentele mele și a celor din jurul meu, din trecut și prezent, am dat peste inventarul BRAVING, un concept ce l-am întâlnit în cartea «Îndrăznește să conduci» de Brené Brown. BRAVING este un instrument creat din dorința autoarei de a configura timpul, cadrul și intenția de care avem nevoie pentru a vorbi despre încredere într-o manieră productivă și practică.

Altfel spus, vorbim despre valori și un instrument cu ajutorul căruia putem să le analizăm în diferite situații și circumstanțe dintr-un unghi de o claritate imbatabilă. Fie că vorbim despre locul de muncă, fie că încercăm să facem diferența între prieteni sau prieteni, fie că vorbim despre o relație personală, BRAVING ne poate ajuta să coborâm cu picioarele pe pământ.

Dar iată de la ce vine acronimul BRAVING, așa cum l-am găsit în cartea citată mai sus.

Bariere: Îmi respecți limitele, iar atunci când nu știi clar ce este acceptabil pentru mine și de ce nu, trebuie să întrebi. Ai dreptul să spui nu.

Responsabilitate: Duci la îndeplinire ceea ce promiți. La locul de muncă, de exemplu, asta înseamnă să rămâi conștient de propriile abilități, dar și de limite, astfel încât să nu iei asupra ta mai mult decât poți duce, să fii capabil să îți onorezi angajamentele și să îți echilibrezi prioritățile concurente.

Asumare: Îți asumi greșelile, îți ceri scuze și îndrepți lucrurile.

Verticalitate: Nu dai mai departe informații sau experiențe care nu te privesc. Am nevoie să mă asigur că ceea ce îți spun rămâne între noi și că nu îmi împărtășești nici mie informații confidențiale despre alte persoane.

Integritate: Alegi curajul în defavoarea confortului. Alegi ceea ce este bine în defavoarea a ceea ce este distractiv, rapid sau ușor. Trăiești conform valorilor tale, nu te rezumi la a predica.

Nejudecare: Și tu, și eu putem solicita ceea ce avem nevoie. Putem vorbi despre sentimentele noastre și ne putem cere ajutorul fără să ne judecăm.

Generozitate: Oferi intențiilor, cuvintelor și acțiunilor celorlalți cea mai generoasă interpretare posibilă.

Nu cunosc pe nimeni care să nu fi îndoit câtuși de puțin parte din sau chiar toate valorile de mai sus. Personal m-am jucat foarte mult în trecut, într-o formă care m-a dezavantajat, cu ultimele două. Am am ajuns să judec și să interpretez acțiuni ale celorlalți în cele mai meschine forme posibile.

Îmi place însă să cred că m-am priceput să controlez destul de bine responsabilitatea, asumarea, verticalitatea și integritatea chiar dacă, teoretic, mi-a dăunat, atât personal cât și pe plan profesional. Din fericire, sunt zone în care daunele sunt pe termen scurt, iar câștigul pe termen lung.

La bariere însă, I sucked, vorba francezului. În încercarea de a cunoaște și/sau de a (mă) integra, am pierdut de multe în trecut ori înțelesul a ceea ce poate fi acceptabil pentru mine, iar barierele mele au fost atât de împinse încât m-am încuiat pe afară. Este o metaforă, evident.

BRAVING se completează cu semnul de carte despre valorile si cultura unui grup, o teorie aplicabila atat la job, cat si pe plan personal, teorie pe care am pescuit-o din Curajul de a fi vulnerabil, o altă carte a autoarei Brené Brown.

Sunt două semne de carte fundamentale pentru a clarifica realitatea telațiilor noastre în diferite momente în care, de exemplu, suntem nesiguri.

📖 Un joc de memorie pe care-l pierdem

Tocmai ce am terminat «Cartea înțelepciunii», o cărțulie de 130 de pagini care conține o serie de învățăminte legate de mulțumire, bucurie și starea de bine, confruntarea cu moartea, controlul furiei și al altor emoții, ori expresia verbelor a dărui și a primi scrisă de Dalai Lama.

Bine, Dalai Lama; de fapt Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso (născut Lhamo Döndrub), cel de-al paisprezecelea Dalai Lama, membru practicant al Școlii Gelung a budismului tibetan și laureat al Premiului Nobel pentru pace (10 decembrie 1989).

I-am acordat 3/5 stele pe Goodreads, însă, apropo de învățăturile călugărulor budiști, mi-am adus aminte de două învățăminte din «Gândește ca un călugăr» de Jay Shetty pe care mi-am spus că le voi nota într-un semn de carte și am zis să profit de moment.

Este vorba despre un joc pe care fiecare dintre noi îl poate juca doar cu egoul personal, însă pe care cred că majoritatea îl pierdem. Un joc cu propria memorie, cu propria minte. Un joc despre cele două lucruri pe care trebuie să le ținem minte și alte două pe care trebuie să le uităm.

Un joc care, cel puțin teoretic, ne face mai buni, ne apropie unii de ceilalți, ne aduce pace și ne învață cam tot ce trebuie să știm despre smerenie.

Cele două lucruri de ținut minte sunt:
– răul pe care l-am făcut altora și
– binele pe care ni l-au făcut alții.

Cele două lucuri pe care ni s-a spus să le uităm sunt:
– binele pe care l-am făcut altora și
– răul pe care ni l-au făcut ceilalți.