📖 Nu judeca clipa | parabola taoista

Am citit jumătate din 🛒  Gândește ca un călugăr scrisă de Jay Shetty ascultând-o în interpretarea actorului Mihai Călin pe o variantă early-beta a aplicației Storis (nelansată încă pentru public), acesta fiind, de fapt, și motivul pentru care s-a întâmplat să fie doar jumătate.

Prin urmare, nu am mai avut răbdare să se lanseze aplicația Storis și am cumpărat cartea pe care am să o continui imediat după termin și ultimele capitole din 🛒  Începe cu DE CE a lui Simon Sinek (vezi biblioteca virtuală pe care am început să o construiesc pe final de lună mai).

Până atunci însă, mi-am adus aminte astăzi de o parabolă taoistă din această carte pe care am zis să o adaug la semne de carte. Dacă o să cumpărați cartea, o să găsiți parabola în capitolul 3 (Teamă), într-un  fragment mai larg despre gestionarea temerilor pe termen scurt.

Când te panichezi, începi să anticipezi consecințe care nu s-au întâmplat încă. Temerile ne transformă în scriitori de ficțiune. Pornim de la o premisă, de la o idee, de la o temere – ce se va întâmpla dacă… După aceea o luăm razna și ne închipuim posibile scenarii viitoare.

Când anticipăm rezultatele viitoare, frica ne ține în loc și ne face prizonierii propriilor închipuiri. Filosoful roman stoic Seneca a observat că “Fricile noastre sunt mai numeroase decât pericolele pe care le întâlnim și suferim mai mult în închipuire decât în realitate”.

Putem să gestionăm stresul puteric daca ne detașăm pe loc. Există o veche parabolă taoistă despre un fermier căruia i-a fugit calul. “Ce ghinion”, îi spuse fratele acestuia. Fermierul ridică din umeri. “O fi bine, o fi rău, cine știe?”, îi răspunde.

După o săptămână, calul rătăcit își găsește drumul spre casă și aduce cu el o iapă sălbatică superbă. “E incredibil!”, zice fratele, adirând cu invidie iapa. Fermierul e, din nou, neutru. “O fi bine, o fi rău, cine știe?”, îi răspunde.

După câteva zile, fiul fermierului se urcă pe iapă, sperând să o poată îmblânzi, dar aceasta se smucește și-l aruncă din șa, iar băiatul, trântit la pământ, își rupe un picior. “Ce ghinion!”, îi spune fratele fermierului, cu o urmă de satisfacție. “O fi bine, o fi rău, cine știe?”, i-a răspuns fermierul din nou.

În ziua următoare, bărbații sunt chemați la oaste, însă fiul lui este scutit de la înrolare fiindcă are piciorul rupt. Fratele fermierului îi spune acestuia că aste e, cu siguranță, cea mai bună veste dintre toate. “O fi bine, o fi rău, cine știe?”, îi răspunde.

Fermierul din poveste nu se pierde în presupuneri de genul “ce-ar fi dacă” ci se concentrează pe “ceea ce este”. În timpul pregătirii mele pentru a deveni călugăr ni se spunea: “Nu judecați clipa”.

* photo by Faye Cornish on Unsplash

📖 Ferestre

Adaptează-te evenimentelor pe care soarta ți le-a hărăzit. Și iubește, dar cu adevărat, oamenii cu care destinul te-a unit.

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși

Am terminat ieri Gânduri către sine însuși, o operă a împăratului-filosof Marcus Aurelius care, de fapt, nu poartă niciun nume în manuscrisul păstrat la Vatican. Iar citatul de mai sus mi-a adus aminte de un text pe care l-am publicat pe IG pe finalul primăverii, text pe care am să-l reiau integral aici, sub semne de carte și gânduri.

***

Ferestre

Am o prietenă care mi-a spus acum foarte mulți ani: “- Gândește-te că, într-un fel sau altul, la un moment dat ne vom despărți pe rând de toată lumea de lângă noi.” Știm asta, însă nu cred că eu o conștientizam cu adevărat.

Părinții, prietenii, colegii, iubiții, frații, iubitele, ori surorile noastre vor deveni uitare, rareori gânduri, câteodată povești și dor în cel mai bun caz. Atunci am realizat pentru prima oară importanța timpului și m-a întristat superficitatea mea.

Și mi-am spus că, de fapt, cu toții suntem ferestre în viețile celorlalți și avem parte de ferestre de timp cu fiecare dintre noi, iar din acel moment, am asociat și iubirea, scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om, cu fiecare fereastră dragă mie.

Mi-am făcut chiar un scop în viață din a mări aceste ferestre de timp cu orice preț, deoarece nu mi se mai părea nimic cu adevărat mai important. Bani? Mașini? Călătorii? Case? Toți suntem în stare să le facem și sfârșim prin a le face. Sunt jocuri finite.

Însă când a fost ultima dată când ai ținut o față între palmele tale, cu ochii pierduți în infinitatea celorlalți?

– Hei, o să fie bine!

Când ai citit ultima carte în care ai găsit câteva gânduri de care un prieten bun are nevoie și i-ai făcut-o cadou?

– Hei, citește asta! O să-ți facă bine.

Când ai desenat cu pixul o floare pe un genunchi gol și i-ai sărutat acestuia coapsa, doar pentru a o vedea tresărind și plăcut surprinsă?

– Hei, îmi place pielea ta de mor.

Suntem ferestre care ar trebui să deschidă larg alte ferestre. Atât de larg încât timpul dintre ele să le înțepenească pentru totdeauna.

– Hei, îmi este dor de tine și când te țin în brațe.

27 mai 2021

* photo by Olga Isakova on Unsplash

📖 Ce este dragostea?

[…] Pentru prima oară în viața mea am înțeles adevărul cântat de poeți și proclamat ca înțelepciune absolută de atât de mulți gânditori – iubirea este scopul ultim și cel mai înalt la care poate aspira un om. Am realizat atunci sensul celui mai mare secret oferit lumii de poezie, gândire și credință: mântuirea omului este posibilă numai prin iubire și cu iubire. Am înțeles cum un om care nu mai are nimic pe lumea asta poate să cunoască fericirea, fie și numai pentru o clipă, când se gândește la persoana iubită. În dezolarea cea mai crâncenă, când omul nu se poate exprima pe sine prin acțiuni pozitive, când singura lui realizare este suportarea corectă – onorabilă – a suferinței, într-o asemenea postură, omul poate ajunge la împlinire prin contemplarea iubitoare a imaginii persoanei iubite.

Și un alt citat, câteva capitole mai tarziu, într-o concluzie despre cazurile în care doi deținuți dintr-un lagăr de concentrare au fost salvați de la sinucidere.

Conștientizarea imposibilității înlocuirii unei persoane permite ca sentimentul responsabilității omului față de propria existență și continuarea acesteia să fie percepută în toată magnitudinea sa. Un om care conștientizează responsabilitatea pe care o are față de o altă ființă umană care îl așteaptă cu dragoste sau față de munca sa neîncheiată nu va fi niciodată capabil să-și irosească viața.

Contextul din care pleacă ideile de mai sus este cel mai bine descris în citatul următor, acțiune ce se precede cu 2-3 dimineți înainte ca personajul să ajungă la concluzia din primul citat. Iar contextele pot fi diferite, lagărul tău poate fi altceva, persoana iubită poate fi chiar Iisus dacă nu găsești ceva mai palpabil în jurul tău, iar întreg articolul o metaforă cu care poți face ce vrei. Fondul e bolduit, forma o dai tu. 🙂

Momentul cel mai teribil al unei zile în lagăr este trezirea, când, pe întuneric încă, trei fluierături ascuțite ne smulgeau fără milă din somnul nostru epuizat și compensările din vis. Ne trezeam și ne târâiam cu pantofii noștri umezi, în care abia ne încăpeau picioarele umflate de edem. Nu lipseau gemetele și mârâiturile provocate de problemele mărunte, cum ar fi ruperea unui șiret. Într-o dimineață am auzit un bărbat, altfel curajos și demn, plângând ca un copil deoarece pantofii i se micșoraseră prea tare de la umezeală și trebuia să iasă cu picioarele goale afară, în zăpadă. Îm minutele acelea groaznice mi-am găsit alinarea într-un colț de pâine pe care l-am scuns în buzunar și l-am mestecat cu multă plăcere.

* photo by Fabrizio Verrecchia on Unsplash (I will always be a sucker for Paris and doves)