Constelatii familiale

«Constelațiile familiale» a lui Bert Hellinger este una dintre cărțile care m-au trecut prin toate emoțiile posibile, autorul dezvoltând o tehnică de psihoterapie destul de interesantă care sper să nu fi dispărut odată cu moartea lui, transformându-se în ceva jenant. Lumea este împânzită de impostori de tot felul, iar domeniul lui Hellinger nu are cum să fie ocolit de către aceștia.

Cine a fost Bert Hellinger?

Pe Wikipedia scrie că Bert Hellinger a fost un psihoterapeut neamț, cunoscut pentru tehnica s-a de psihoterapie denumită Constelații familiale sau Constelații sistemice. A decedat recent, în 2019, la 94 de ani, lăsând în urmă mii de practicieni care, influențați de munca și descoperirile lui, continuă să aplice metoda acestuia în diferite zone personale, organizaționale, ori politice.

Din carte aflăm însă mai multe. Aflăm că a fost membru al unui ordin religios catolic vreme de 25 de ani, a studiat filosofia și teologia, a devenit preot și a lucrat ca misionar și profesor pentru zuluși vreme de 16 ani și a abordat psihoterapia prin prisma dinamicii de grup și a psihanalizei, încercând să ajungă în straturi mult mai profunde ale sufletului.

Pe scurt, un om pasionat de religie, psihoterapie și terapia sufletului.

Gândirea și modul de a analiza viața și existența nostră pe Pământ ale lui Bert Hellinger au puternice rădăcini în stoicism, cu influențe Nietzscheniene, și mi se pare important de subliniat următoarea declarație a autorului.

Referitor la Biblie, eu sunt mai degrabă necredincios. Pentru mine, este o carte scrisă de oameni. Când mă ocup de ea, mă fascinează și, totodată, mă îndepărtează de propriul centru, mă face să-mi pierd echilibrul interior. Așadar, în munca mea, nu mă ghidez după concepte biblice.

Semnificația unor cuvinte precum smerenie, ordine, căință, dragoste, dreptate și nedreptate, vinovăție și nevinovăție, sau conștiință, poate fi percepută și extrasă în urma unor simple observații. Pentru mine, acestea sunt adevăruri terestre.

În armonie cu Pământul, exercit o putere care poate părea sacră, dar ea se află în slujba reconcilierii cu cei excluși, uitați, disprețuiți sau devalorizați. Adesea, această putere ne salvează viața și apare ca fiind importantă. Dar ea nu vrea să salveze viața. Rămâne în armonie, se reține în fața ororii manifestate de rău, iar răul trebuie, în mod inexorabil, să-și manifeste importanța.

De-a lungul cărții, Bert Hellinger combate diferite idei, precum și cazurile de vindecare din Noul Testament, care-l fac, cumva, pe Iisus un terapeut, autorul susținând că Iisus este mult mai mult decât atât și ar fi degradant pentru acesta să ne limităm doar la vindecări.

Altfel, deși religia și psihoterapia au, la finalul zilei, același scop (mântuirea și vindecarea sufletului), psihoterapia este totuși critică la adresa religiilor relevate, dar Hellinger afirmă că nu putem ignora că, în fapt, creștinismul este un curent istoric uriaș, de o importanță incredibilă.

Apropo de stoicism, tema morții este prezentă în toate capitolele cărții, aceasta fiind o serie de dialoguri, corespondețe, maxime ori gânduri ale autorului despre diferite teme ce țin de suflet, legătura dintre noi, oamenii, moarte, prezența sau absența morților, lucruri duse într-o zonă destul de profundă către care nu sunt sigur că ne putem deschide ușor.

Morții sunt, în același timp, prezenți și separați de noi. Ne lasă liberi atunci când ne amintim de ei cu dragoste și când privim înainte. Privind înainte îi lăsăm liberi.

Iar apropo de astfel de lipsuri în viațile noastre, Bert Hellinger menționează că, de exemplu, lipsa părinților favorizează misticismul, asceților le lipsește mama, iar celor care se droghează, tatăl. Cei aflați în armonie cu sufletul lor nu imită niciodată.

🛒 O poți cumpăra de aici:
📚 «Constelațiile familiale» – Bert Hellinger

Ți-o recomand împreună cu:
📚 «Jocurile noastre de toate zilele» – Eric Berne | recenzie
📚 «Arta subtilă a disperării» – Mark Manson

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

🔔 Abonează-te la blog prin RSS, prin email (recomandat) introducând adresa în câmpul de la finalul articolului, ori folosește clopoțelul din bula albastră de jos pentru ca browserul (Chrome?) să-ți trimită notificări când public un articol. iOS / Android / Windows / MacOS. Mulțumesc!

Teorii care mi s-au părut interesante

După cum spueam mai sus, cartea este de fapt o sumă de dialoguri pe care autorul le-a avut cu diverși de-a lungul vieții, maxime, gânduri ale autorului, ori răspunsuri la jdemiile de corespondențe pe care le avea; realizați că era căutat de foarte multă lume pentru ideile sale și metoda de terapie a sufletului pe care o descoperise și dezvoltase.

Acum, o parte dintre aceste teorii le-am regăsit și prin alte cărți ale unor filosofi, psihologi, ori psihiatri foarte cunoscuți pentru operele și lucrările lor. Cumva, cu cât citesc mai mult, am mixed feelings apropo de faptul că mi se pare că cercul cunoașterii se mărește, dar, în același timp, se strânge în jurul unei singure constante pe care tindem să o ignorăm.

Pământul și legătura noastră, a tuturor, dintre noi și cu el.

Sunt evident, niște metafore, dar divagăm. 🙂

Bert Hellinger face multe referiri la vinovăție și susține că, ispășind, nu ne eliberăm și suntem în siguranță când ne recunoaștem vina, adeseori fiind vorba doar despre o vinovăție pe care Copilul și-o imaginează (citește ne-a-pă-rat și «Jocurile noastre de toate zilele» – Eric Berne). Iar vinovăția face parte din dezvoltarea noastră, fără ea rămânem niște copii.

Conștiința? Conștiința este cea mai bună formă de manipulare, Bert Hellinger constantând că ceea ce se petrece cu și ceea ce denumim conștiință este, de fapt, o presiune exercitată pentru a ne conforma sistemului de care aparținem, fiind în slujba atașamentului față de acesta. Iar presiunea este atât de puternică încât orice abatere de la valorile sistemului este resimțită ca vinovăție.

Și, astfel, putem ajungem și la depresie, temă destul de prezentă în vremurile pe care le trăim. Autorul consideră că depresia este, de fapt, un sentiment de vid și nu unul de tristețe, vinovăție, sau orice altceva. Un vid creat prin lipsă, iar lipsa poate fi foarte subiectivă, marcându-ne comportamenul prin instalarea, dacă ne gândim la Taleb și teoriile lui, lebedelor negre.

Iar drumul către vindecare înseamnă acceptarea faptului ca suntem mereu în mișcare, iar întreaga activitate este, ori ar trebui să fie, dirijată către o soluție. Faptul că anumite lucruri sunt corecte sau false nu are nicio importanță. De îndată ce ne îndreptăm către o soluție (prin urmare aici vorbim despre o alegere pe care o facem), ajungem la ea chiar și pe căi ocolitoare.

Revenind, ca să închidem un ciclu de idei și să trecem la constelațiile familiale, rezolvarea corectă a unei vinovății personale constă în înlocuirea ispășirii cu un act reconciliator. Acest lucru se realizează pivind în ochi persoana căreia i-am produs un prejudiciu sau i-am cerut ceva nepotrivit, cu nota că, oarecum contrar a ceea ce am putea crede, acest lucru se poate realiza și în lipsă.

Iar când mă refer la lipsă, zic moarte.

Cartea lui Bert Hellinger atinge MULTE alte aspecte. Sinuciderea, de exemplu, iubirea, etica, moralitatea, religia, înțelepciunea, disciplina, uitarea, intenția, smerenia – confruntarea realității, neliniștea și calmul, obscuritatea, sacrificiul – limitări, revelația (religioasă), rugăciunea, sau vindecarea sunt doar câteva dintre acestea, abordarea fiecăreia în parte fiind destul de profundă.

Dar nu am să mai dau spoilere, cartea merită citită, fiind una dintre acele cărți care-ți va schimba cu siguranță modul de a privi multe dintre aceste idei și gânduri pe care, de obicei, le evităm, nefiind neapărat atrași către reculegere și analiză interioară. Trăim vremuri în care nici nu dăm importanță prezentului, ce așteptări să avem de la noi? 🙂

Dar iarăși divagăm.

🛒 O poți cumpăra de aici:
📚 «Constelațiile familiale» – Bert Hellinger

Ți-o recomand împreună cu:
📚 «Jocurile noastre de toate zilele» – Eric Berne | recenzie
📚 «Arta subtilă a disperării» – Mark Manson

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

🔔 Abonează-te la blog prin RSS, prin email (recomandat) introducând adresa în câmpul de la finalul articolului, ori folosește clopoțelul din bula albastră de jos pentru ca browserul (Chrome?) să-ți trimită notificări când public un articol. iOS / Android / Windows / MacOS. Mulțumesc!

Ce este metoda constelațiilor familiale?

Bert Hellinger a dezvoltat acestă metodă terapeutică destinată rezolvării conflictelor interioare și ale celor dintre membri unei familii, prin dezvăluirea unor dinamici care traversează mai multe generații din familia respectivă. Sursele problemelor sunt căutate în legăturile dintre trecut și prezent, în conflictele nerezolvate ale generațiilor anterioare.

Bert Hellinger a observat că un act grav acționează de-a lungul mai multor generații și că, în sufletul familiei, există o forță care determină ispășirea acestui act prin amestecarea descendeților nevinovați în destinul respectiv.

Într-o dezbatere la radio, terapeutul Tillmann Moser observa faptul că tot ceea ce Bert Hellinger realiza printr-un ritual de 30 de minute, la el ar fi durat câteva luni, iar constelația familială acționează ca un medicament-sediment care se difuzează lent în corp, sufletul, dotat cu diverse mecanisme de apărare, nevrând să recunoască adevărul ci, de cele mai multe ori, îl respinge.

Helllinger a răspuns numind ceea ce transmite el “impulsuri pentru dezvoltare”, aceasta din urmă continuând după ce are loc ritualul constelațiilor.

În psihoterapie pun în lumină o realitate cu ajutorul unui grup. De exemplu, îi cer unui bolnav să își realizeze constelația familială. Lucrez frecvent cu persoane bolnave fizic. Clientul alege, așadar, dintre participanți, persoane care îi sunt total străine, pe care nu le cunoaște. Aceste persoane îi reprezintă deci pe tatăl, pe mama, pe frații, pe surorile lui… Îi spun să le plaseze în relație unele cu altele. Când face acest lucru, constelația lui pune în lumină o imagine inconștientă. Acestea devine vizibilă pentru el.

Constelația familială funcționează cu persoane străine, care nu cunosc persoana care realizează acestă constelație, dar nici pe membri familiei acesteia, însă fiecare primește o însușire a unei alte persoane, aflate în viață sau decedate. Apoi aceste persoane se priveau ochi în ochi, iar Bert Hellinger îi punea să rostească anumite fraze (eg. Îți respect vinovăția, sau Mai trăiesc o vreme, apoi vin și eu)

Pare puțin înfricoșător, nu? 🙂

Vorbeam mai sus de faptul că sunt mii de practicieni care, influențați de munca și descoperirile lui, continuă să aplice metoda acestuia, iar frazele de mai sus, pe care aceștia le cunosc din scrierile autorului, sunt, de cele mai multe ori folosite incorect, părând “scoase din sertar” ca într-un joc, lucru despre care autorul avertisează că atunci când se produce așa ceva, este nefast.

Bert Hellinger a lucrat și a avut rezultate foarte bune și cu oameni care au trecut prin Holocaust, de exemplul, iar cartea lui conține și exemple de constelații pe care clienții lui le-au realizat. Mie însă, «Constelațiile familiale» dar mi se pare bogată și în multe alte direcții, deschizându-mi ușa către religie și interesul de a urmări fenomenul.

Mi-am propus ca, după ce acumulez destule cunoștințe despre filosofie și psihologie, să mă întrept o perioadă și către a citi despre religii, fiind curios să înțeleg cât pot de multe despre meditație și budism, două lucuri despre care cred că ne-ar oferi, sau ar trebui să ne ofere, mult mai multe lucruri despre noi și legătura noastră cu ceilalți și cu Pământul.

🛒 O poți cumpăra de aici:
📚 «Constelațiile familiale» – Bert Hellinger

Ți-o recomand împreună cu:
📚 «Jocurile noastre de toate zilele» – Eric Berne | recenzie
📚 «Arta subtilă a disperării» – Mark Manson

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Ieri am început să citesc «Constelații familiale» de Bert Hellinger, un psihoterapeut german, asociat cu o metodă terapeutică cunoscută sub numele de Constelații familiale. Este o carte care te poate scoate foarte rapid din zona emoțională de confort, tratând subiecte destul de personale pentru noi, sau fiecare dintre noi, schimbând status quo-ul multor credințe pe care le avem.

În recenzia 📚 «Meditatii» a lui Marcus Aurelius am spus că este cartea în care am citit de cele mai multe ori cuvântul moarte, însă Hellinger mi se pare că se duce cu mult mai departe, legătura cu moartea și boala fiind tratată ca un dans în care corpurile partenerilor sunt strâns lipite unul de altul. E o metaforă, dar cred că explică inclusiv diferența față de filosofia stoică (simpla ciclicitate).

Notă. Ca o semi-glumă, teoria lui Hellinger pare că l-ar putea “vindeca” pe Nietzsche, care considera că suferința este singurul lucru care dă valoare lumii, iar fără durere și mizerie, viața ar fi absurdă și fără valoare. Pentru Nietzsche, suferința este singurul test prin care se poate determina valoarea unei persoane.

Personal filosofia lui N., cât am cunoscut-o, mi se pare destul de distructivă (ca să nu zic inutilă în fața vremelniciei vieții), iar acest lucru cred că se datorează influențelor stoice.

Acum, ori sunt un optimist fără măsură, ori naiv cu diplomă, însă mi se pare că B.H. tratează multe aspecte ale iubirii din perspective de multe ori complementare cu ceea ce eu/noi știm, ori cred/em că știu/știm despre, fiind, pentru mine, o carte grea prin prisma bogăției acestor perspective, dar și prin prinsma capacitatății vizibile a autorului de a-și maturiza teoria pe parcursul vieții.

Și îți propun un citat.

Experiența cu Dumnezeu

Am o teorie legată de religie. O numesc religia în raport cu lumea, așa cum este ea. Când cineva spune: “Sunt în armonie cu cu lumea, așa cum este ea”, asta înseamnă: “Sunt mulțumit de lume, așa cum este ea. Sunt mulțumit de mine, așa cum sunt eu. Sunt mulțumit de ceilalți, așa cum sunt ei. Sunt împăcat cu ceea ce este terifiant, precum moartea, vinovăția, destinul. Sunt pur și simplu în armonie cu toate.”

Consider această atitudine drept o atitudine religioasă.

Având această atitudine, mă îndepărtez de mine pentru a fi receptiv la ceva mai vast, fără intenția de a înțelege acel ceva. Îmi lărgesc perspectiva, înaintez câțiva pași și, apoi, mă opresc. Înfrunt secretul, moartea, vinovăția sau destinul, fără a dori să intervin. În acel moment rămân echilibrat în fața Totului, așa cum apare el în fața ochilor mei sau sentimentului meu.

Este o acțiune foarte umilă pentru că nu cere nimic. În loc să încerc să influențez, mă las infuențat de ceea ce se manifestă sau vine către mine. Nu-mi fac nicio imagine în privința lui Dumnezeu, ci îmi asum misterul religios, îmi asum vidul. Pentru mine, asta înseamnă atitudine religioasă.

Această atitudine are un efect surprinzător. Mă situez atunci egal cu toată lumea. Sunt un om printre mulți alții; cu toții avem aceeași valoare și suntem în situația de a cunoaște aceste lucruri, dar a fi receptivi la ceea ceva mai măreț, fără a vrea să înțelegem. Eu numesc această atitudine smerenie. Putem observa că cel care adoptă o asemenea propoziție dobândește forță. Forța vine din acest acord. Subiectul nu se opune realității, așa cum se manifestă ea, ci se lasă învoia ei.

Prin ce am subliniat – ceea ce Hellinger numește “religia în raport cu lumea, așa cum este ea”, ori ceea ce filosofia stoică ar putea vorbi în asentiment despre moarte și acceptarea ei ca încheierea unui ciclu natural al vieții – eu înțeleg, de fapt, o altă definiție a iubirii. Cu mult mai profundă, cumva conștientă, matură și mult mai aproape de Pământ.

Teoria mea apropo de iubire pleacă de la ideea că aceasta se manifestă cu adevărat atunci când o oferi fără a cere ceva și fără a-ți seta așteptări. Abia atunci forța iubirii este incredibilă, iar pe noi ne poate chiar “mântui” – ne poate scoate din orice “iad”, orice ar însemna asta pentru fiecare. Este emoția care nu are potențiometru. Sau nu ar trebui să aibă.

Prin contrast, dacă ura nu ar avea potențiometru, iar conștiința – despre care tot Hellinger susține, și sunt în asentimentul lui, că reprezintă o presiune exercitată pentru a ne conforma sistemului căruia îi aparținem – ar avea alte valori, am putea foarte ușor să omorâm pe cineva. Exprimarea iubirii nu omoară. Încarcă pozitiv. Cum te simți când cineva îți spune că te iubește? Plutești.

Îmi dau seama de diferențe. Hellinger a fost membru al unui ordin religios catolic vreme de 25 de ani, a studiat filosofia și teologia, a fost preocupat de psihoterapie, a fost preot, a lucrat ca misionar și profesor timp de 16 ani în mijlocul zulușilor. Eu am avut un traseu real, am studiat matematici și limbaje de programare, dar am lucrat peste 15 ani în zone creative.

La mine este mult mai preponderent Copilul, la Hellinger se manifestă, cel mai probabil, Adultul.

Am să închei acest semn de carte cu o recomandare de film.

Recent, am fost invitat la Ali(e)nare (Falling pe IMDB), un film pe care vi-l recomand. Este povestea unui bărbat interpretat de Lance Henriksen, care se comportă mizerabil și fără nicio limită cu întreaga familie. Cu cele două soții, copii, nepoții, vecinii. Unul dintre copii descoperă în armată că este gay, iar filmul duce relația tată-fiu la un extrem homofob incredibil și greu de suportat.

În pofida acestor lucruri însă, întreaga familie este alături de el, necondiționat. Nu cunosc pe nimeni care să poată să reziste tirului verbal violent pe care îl are personajul tatălui, iar reacția familiei m-a contrariat. Am găsit în cartea lui Hellinger o explicație.

Cel care crede în Cer, crede probabil că va putea, cu ajutorul Cerului, să se ridice deasupra Pământului și deasupra părinților. Dar cinstirea părinților înseamnă să-i acceptăm și să-i iubim așa cum sunt. Cinstirea Pământului înseamnă să-l acceptăm și să-l iubim așa cum este el: cu moarte și cu viață, cu sănătate și cu boală, cu începutul și cu sfărșitul.

Mi se pare că este un nivel de iubire mult mai profund, deoarece acceptarea personajului descris mai sus de către familia lui nu este ceea ce, cel mai probabil, cu toții simțim că ar trebui să fie și mă refer aici la un puternic efort emoțional. Pare mult mai mult și psihologia pare să aibă răspunsul, în ceea ce Hellinger numește dragostea care vede.

Contrar iubirii oarbe a Copilului, Hellinger spune despre dragostea care vede că este un proces spiritual ce pretinde mult mai multe de la Copil, deoarece conceptul de fericire devine mult mai pretențios. Să mergeți la Ali(e)nare, concluzia personală (de altfel exprimată la începutul filmului de către tată copilului abia născut), fiind aceea că personajul principal era, efectiv, terifiat de ideea morții.

Apare și în trailer, la final.