Aparent nu scap de Socrate, care devine ca peștele în cel mai cunoscut slogan comunist în materie de alimentație: «nicio masă fără pește». La mine pare că a devenit nicio lună fără Socrate, iar ce mi se pare interesant este faptul că tipul reușește să își facă apariția în textele a diverși psihologi și psihiatri, fără să fi scris / publicat nici măcar o propoziție în viața lui.
Cert este că dacă nu trăia Platon în vremea respectivă, omenirea ar fi fost cu siguranță mult mai săracă. Dar divagăm și ne-am duce cu discuția până la «Ce este dragostea, Socrate?» scrisă de filosoafa Nora Kreft, o carte care pe mine m-a amuzat teribil (spoiler alert: Socrate avea smartphone, iar Freud l-a combinat pe Kierkegaard pe Tinder cu Diotima, presupusă iubită a lui Socrate).
V-am spus că divagăm. 🙂
Ichiro Kishimi are 65 de ani, s-a născut în Kyoto, este filosof (are și un master la Universitatea din Kyoto), psiholog cu orientare clar adleriană (este director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană), iar în prezent predă psihologie educațională și psihologie clinică la Școala de Medicină Orientală Meiji din Suita, Osaka, dar are și un birou privat de consiliere în Kameoka, Kyoto.
Am făcut descrierea de mai sus deoarece este mult mai ușor astfel de înțeles structura cărții «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti». Plus introducerea despre Socrate, mai mult decât faptul că-mi place mie, în special datorită faptului este unul dintre puținii care m-au determinat (în mod repetat) să mă întorc asupra unor paragrafe, ori idei întregi, pentru a le înțelege sensul.
Și nici nu-s convins că l-am înțeles de fiecare dată. 🙂
«Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» are structura unui dialog socratic, un filosof fiind vizitat timp de 5 nopți de un tânăr pentru a discuta despre simplitatea sau complexitatea lumii, fericire sau tristețe și adevărul din jurul acestor concepte.
La marginea unui oraș vechi de o mie de ani trăia un filosof care, prin învățăturile sale, spunea că lumea este simplă, iar fericirea este la îndemâna oricui. Un tânăr nemuțumit de viață a mers în vizită la filosof, pentru a afla adevărul. Acest tânăr credea că lumea este un ghem de contradicții haotice și, în ochii săi nerăbdători, orice idee despre fericire era complet absurdă.
Am pomenit și de Adler mai sus? Am.
Ca director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană, Ichiro este poșat pe Adler. Iar dialogul socratic dintre filosoful din orașul vechi de 1000 de ani și tânărul cătrănit pe viață și haosul care, aparent, o caracterizează, nu este nimic altceva decât o explicație pe înțelesul oricui a cărții «Înțelegerea vieții – Introducere în psihologia individuala» a lui Alfred Adler.
Sigmund Freud, Carl Jung și Alfred Adler – toți aceștia sunt figuri marcante în domeniul psihologiei. Această carte reprezintă esența ideilor și învățăturilor filosofice și psihologice ale lui Adler, prezentate sub forma dialogului narativ dintre un filosof și un tânăr.
[…] Lectura acestei cărți ți-ar putea schimba viața. […]
Și îi dau dreptate autorului pentru ultimele cuvinte din prefață.
E o carte care îți poate schimba viața.
Freud e complex. Scrierile lui mi se par mult mai profunde, interesante pentru secolul în care trăim și cu o viziune mult mai largă, pe Jung nu l-am citit (încă), iar dacă Adler mi se pare că are o claritate de invidiat, Ichiro este cocaină. Efectiv are un talent incredibil de a scrie limpede, fără a complica ideile. Dimpotrivă. Le simplifică și le aduce aproape de a putea fi înțelese de oricine.
Primul pas spre schimbare este cunoașterea.
Iar cunoașterea de sine înseamnă, conform teoriei lui Adler, alegeri. Nu traumele din copilărie stau la baza formării personalității fiecăruia dintre noi. Acestea au, într-adevăr, o influență puternică. Însă nu e ca și cum avem un destin datorită acestor influențe. Nu primim o viață, ci noi suntem aceia care decidem cum trăim prin sensul pe care îl dăm acelor traume / influențe.
Nu contează cu ce calități te naști, cu cum alegi să le folosești.
– Alfred Adler
Am dat în carte peste un pasaj care mi se pare o metaforă foarte potrivită pentru ședințele de terapie. Explică foarte bine situația dar și rolul pacientului în cabinet, psihologul nefiind altceva decât un îndrumător. Cineva care încearcă să-ți dea, pe întuneric, o cutie de chibrituri, dar la finalul zilei cel care va face lumină nu poți fi decât tu. Și mie-mi plac metaforele. 🙂
Ichiro amintește ulterior în carte și de o zicală cunoscută, când se referă la rolul psihologului: Poți duce un cal la apă, dar nu-l poți forța să bea. Impunerea schimbării prin ignorarea intențiilor individului va duce doar la o reacție încordată și nimic mai mult. Sarcina schimbării nu e a psihologului. Dar să revenim la pacient și viziunea întunecată a acestuia asupra unor aspecte ale vieții.
Filosoful: […] lumea ți se pare complicată și misterioasă, dar, dacă te schimbi, lumea îți va părea mai simplă. Problema nu este de fapt cum e lumea, ci cum ești dumneata.
Tânărul: Cum sunt eu?
Filosoful: Da… Este ca li cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii, astfel că, firesc, totul pare întunecat. Dar, dacă așa stau lucrurile, în loc să deplângi întunecimea lumii, poți, pur și simplu, să scoți ochelarii. Poate atunci lumea îți va părea teribil de strălucitoare și, fără să vrei, vei închide ochii. Poate vei dori să ți-i pui la loc, dar întrebarea e: ești în stare să îi scoți mai întâi? Poți privi drept spre lume? Ai curajul necesar?
Despre schimbare am mai amintit în articolul De unde provine greutatea in a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?, un semn de carte ce poartă două semnături: Mark Manson cu «Arta subtilă a disperării» și Erich Fromm cu «Arta de a fi». Iar dacă tot le-am amintit și articolul l-am început cu recomandări, vi le recomand și pe acestea două, cu ambele mâini.
Adler, prin prima Filosofului lui Ichiro Kishimi e pe aceeași lungime de undă, doar că o spune mult mai cuminte, mai uman, aducând și curajul în sfera alegerilor pe care le putem face în viață. Psihologia adleriană este o psihologie a schimbării personale, nu una a schimbării celorlalți.
Când încercăm să ne schimbăm stilul de viață, trecem printr-un test de mare curaj. Apare grija generată de schimbare, asociată cu dezamăgirea de a nu ne putea schimba. […] Psihologia adleriană este o psihologie a curajului. Nefericirea dumitale nu poate fi imputată trecutului sau mediului în care ai crescut. Și nu e vorba de lipsa competenței. Put și simplu nu ai curaj. Am putea spune că-ți lipsește curajul de a fi fericit.
Am găsit și multe referințe asupra iubirii și relațiilor de cuplu, dar cum iubirea este unul dintre subiectele pe care le-am urmărit prin semnele de carte de pe blog încă de prin 2019 de la Frankl, am să-i dedic în zilele următoare un articol separat.
Revenind însă, dialogul socratic dintre filosof și tânăr jupiterează în jurul dar și subliniind în același timp diferențelor/e dintre teoriile lui Freud și Adler, dintre etiologie, bazată pe atribuirea cauzelor și studiul acestora, și teleologie, bazată pe atribuirea scopului, cauza și efectul fiind aparente, și studiul în funcție de acesta.
Etiologia freudiană este o psihologie a posesiei și, în final, ajunge la determinism. Pe de altă parte, psihologia adleriană este o psihologie a folosirii, și omul este cel care decide.
Am să mă opresc aici cu speranța că v-am stârnit deja curiozitatea pentru o lectură plăcută și destul de ușoară pe un subiect destul de important în viața fiecăruia dintre noi: propria persoană. 🙂
«Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» este o carte care a intrat pe lista mea de recomandări. O consider una dintre acele cărți obligatorii pentru fiecare dintre noi și o recomand împreună cu cărțile pe care le-am amintit mai sus, însă dacă faceți parte din tabăra celor curioși vă semnalez și micul meu proiect-maraton Biblioteca, ca inspirație.
Lectură plăcută!
costin.ro 