Tag: psihologie

📚 Februarie 2022: 7 carti, intr-o luna pe care am botezat-o Februaryalom

Dacă Ianuarie i-am dedicat-o psihiatrului neamț Erich Fromm (cu 4 dintre cele 13 cărți citite) și am denumit-o Frommnuarie, în luna februarie, ajutat și de provocarea unui grup de pe Goodreads, mi-am propus să citesc cât mai multe cărți scrise de de Irvin Yalom, un psihiatru destul de la modă în acești ani în România. Poate nu la fel de la modă precum Gabor Mate, dar pe acolo.

A fost o lună scurtă, în care majoritatea cărților citite au fost de psihologie, dar am citit și două de filosofie, una scrisă de psihiatrul adlerian Ichiro Kishimi din Japonia (remember 📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti», o carte pe care am citit-o prin noiembrie?) pe același model al discursului socratic ca cea amintită în paranteză și 📚 «Arta de a fi fericit» – Arthur Schopenhauer.

Le recomand pe ambele, m-au ajutat să trec de atâta psihologie citită în februarie: teoria analizei tranzacționale a lui Berne și cazurile din cabinetul doctorului Yalom. Altfel, am ajuns să-mi placă de tristul, zgârcitul și pesimistul de Schopenhauer. 🙂 L-am descoperit recent și  sunt la a doua carte scrisă de el. Pe prima, 📚 «Arta de a avea întotdeauna dreptate», am citit-o în ianuarie.

Revenind la psihologie, deși a fost o lună a lui Yalom, recomandarea mea merge către Berne.

Eric Berne. Este unul dintre autorii mei favoriți (alături de alt Eric, Erich Fromm, dar din total alte motive), cel care a dat psihanalizei și omenirii ăsteia analiza tranzacțională. Am mai amintit despre el când am citit 📚 «Jocurile noastre de toate zilele» în vara anului trecut. Luna trecută am citit «Ce spui după Bună ziua?», un manual de psihiatrie ce tratează comportamentelor noastre sociale.

Recomand cu ambele mâini, vezi tagul Eric Berne.

Acum, Yalom. Autobiografia 📚 «Călătoria către sine» mi-a plăcut. Se citește ușor, iar pentru mine a fost impresionantă datorită faptului că a trăit una dintre cele mai mișto perioade ale psihanalizei post-freudiene și adleriene, în ideea în care i-a prins și i-a și cunoscut pe o grămadă de alți psihiatri despre care am auzit, ori pe care i-am citit. Exemplu? Viktor Frankl.

Celelalte trei cărți sunt despre cazuri pe care le-a întâlnit în cabinetul propriu ori pe care le-a share-uit cu alți colegi de breaslă. Mi-a plăcut 📚 «Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie», primele cazuri din 📚 «Mama și sensul vieții» (la care am renunțat totuși foarte aproape de final, în ultimul capitol), iar «Cu fiecare zi mai aproape» m-a aproape plictisit.

Per total, Yalom scrie frumos, însă nu și-a căpătat un loc în topul psihiatrilor pe care-i pot citi oricând, atât cu interes cât și cu plăcere. Am observat totuși un fir roșu care-i leagă aproape toate cărțile pe care le-am citit, iar acela este joaca de-a transferul și contra-transferul cu o parte din pacienții (dacă cu chiar toți) care i-au trecut pragul cabinetului.

Și, apropo de asta, citind 📚 «Mama și sensul vieții» mi-am adus aminte o remarcă pe care a făcut-o soția lui după ce a citit manuscrisul nu-mai-știu-al-cărei-cărți: “Câte fantezii sexuale de-ale tale mai trebuie să afle o Americă întreagă?” (citat aproximativ).

Iată și lista cărților pe care le-am citit în Februaryalom.

Filosofie

  • «Arta de a fi fericit» – Arthur Schopenhauer | 🛒
  • «Curajul de a fi fericit» – Ichiro Kishimi | 🛒

Psihologie

Autobiografii

  • «Călătoria către sine» – Irvin Yalom | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Altfel, am atins 40% în reading challenge-ul pe care mi l-am propus anul acesta. Uite o idee bună pentru oricine vrea să mențină un ritm de citit. Goodreads este o rețea socială dedicată cărților și cititorilor de cărți care are o secțiune ce te poate ajuta să reușești să termini un număr de cărți în anul curent. Sunt peste 4 milioane de oameni care s-au înscris anul acesta. 🙂

Lectură plăcută!

📚 «Cu fiecare zi mai aproape» – Irvin Yalom

De vineri seară am revenit la Schopenhauer (citesc 📚 «Arta de a trăi fericit» cu o introducere de Friedrich Nietzsche), pentru că mi-am adus aminte de el în timp ce citeam 📚 «Cu fiecare zi mai aproape» a lui Irvin Yalom (mi-am propus o lună care să se numească Februaryalom): Schopenhauer zicea că nu-și dă timpul unei cărți dacă aceasta nu-l convinge din primele pagini.

📚 «Cu fiecare zi mai aproape» este o carte pe care Irvin Yalom a scris-o în tandem cu o pacientă, Ginny Elkin, descriind fiecare ședință de terapie din două unghiuri diferite, al pacientului și al psihanalistului. Nu e primul psihiatru care face asta, doar că, citindu-i și pe alții, motivația mi se pare prea comercială. Și i-am dedicat mai mult decât câteva pagini. Aproape jumătate de carte.

Ginny e un personaj feminin cu ceva (mai multe) issues sexuale, care amintește spre deloc de tatăl ei și se consideră o palidă expresie a mamei. Intrase, după cum spune Yalom, direct în “camera raporturile sexuale cu mai mulți bărbați” netrecând și prin “anticamera amorurilor și alinturilor adolescentine” și nu-și putea elibera impulsurile sexuale, deși îi plăcea apropierea fizică a bărbaților.

Ginny este o tipă slăbuță fizic care nu a cunoscut orgasmul în timpul unui raport sexual (avea o voce interioară care se ocupa de asta), dar l-a experimentat prin masturbare, lucru care aparent nu era ceva ce totuși o satisfăcea și, mai mult decât atât, ajungea să se simtă și vinovată deoarece “s-ar fi putut păstra” pentru un bărbat (ex. Karl, prietenul ei).

Yalom mi se pare de multe ori plicticos de descriptiv, aproape ca un film românesc prost din primele două decade post-comuniste, în care o acțiune dura extrem de mult iar accentul se punea pe mișcări repetitive. Exemple? Pași mulți în noapte, în care accentul era de pe mișcarea picioarelor, unul după altul, ori mâncatul unei ciorbe, accentul fiind pe fiecare lingură dusă la gură. 🙂

În plus, o bună parte din ce am citit mi s-a părut a fi și o continuă joacă de transfer și contratransfer dintre Yalom și Ginny (înțeleg că e destul de comun când vine vorba despre un personaj precum Ginny), ceea ce mi-a adus aminte de un pasaj din autobiografia lui Yalom, «Călătoria către sine», în care soția lui îl întreba câte din fanteziile-i sexuale mai trebuie să cunoască întreaga Americă.

Nu cred că e o carte proastă (waste), ci doar o carte care, cel mai probabil, e mult mai potrivită pentru cineva care profesează și are răbdare cu ambițiile literare ale lui Yalom. Scriind asta mi-am adus aminte și de 📚 «Când corpul spune nu – Costul stresului ascuns» a lui Gabor Maté. Cu diferențele clare de subiect și abordare, sentimentul meu a fost, în mare, același.

Now back to Schopenhauer. 🙂

📚 «Ce spui dupa Buna ziua?» – Eric Berne | #mustread #analizatranzactionala

Cred că Eric Berne și psihologia tranzacțională sunt dovada științifică a faptului că în viață nu există scurtături, iar orice reușită reală și sănătoasă a noastră – iar aici nu mă refer la cele pecuniare pe care personal le consider simple șabloane – implică multe layere de atins, înțeles, conștientizat, schimbat, lucrat cu.

Cartea de față pune în discuție patru intrebâri: Cum spui “Buna ziua”?, Cum răspunzi la “Bună ziua”?, Ce spui după “Bună ziua”? și, în principal, trista problemă: Ce face toată lumea în loc să spună “Bună ziua”? La aceste intrebări voi răspunde în continuare pe scurt, iar explicarea raspunsurilor va ocupa tot restul prezentului manual de psihiatrie, care se adresează în primul rând terapeutilor, în al doilea rând pacienților aflați în curs de vindecare și în al treilea rând tuturor celor care vor să asculte.

📚 «Ce spui după Bună ziua?» este e fapt o metaforă, dar, în același timp, unul dintre cele mai bune titluri ale unei cărți pe care le-am citit și a fost scrisă de un psihiatru. Este o carte pe care cei care au urmat un profil real în timpul liceului (și sunt interesați de comportamente) o vor devora, deoarece Berne a reușit ceea ce, cumva, celor care servesc cifre și proceduri de dimineață până seara le-ar plăcea să se întâmple: o reprezentare rațională a comportamentelor și emoțiilor.

Acum, nu te aștepta să găsești o ecuație a durerii provocate de o despărțire, a deznădejdii în urma unei concedieri, a durerii priciniuite de un deces în familie, ori a frustrărilor pe care le ai deoarece nu reușești să-ți explici anumite comportamente pe care le poți considera, la un moment dat, realmente cretine, însă(!) Berne și toată teoria asta a lui în ceea ce privește analiza tranzacțională îți oferă mecanismele de înțelegere pentru a avea o ipoteză cel mai probabil foarte aproape de realitate.

Pentru că, oricât ai vrea, nu poți rezolva o problemă, dacă nu ai definit corect ipoteza, iar în ceea ce privește psihicul nostru, ipoteza este destul de complexă și are multe aspecte, ca să citez un film foarte bun românesc. De asta spuneam mai sus că nu există scurtături. Evident, viața poate fi trăită și fără atâtea cunoștințe, dar acest lucru este caracteristic și unei râme. Iar oameni ca Berne ne ofere posibilitatea de a anticipa inclusiv comportamentele umane sociale.

Analiza tranzactională este o teorie a personalității și a acțiunii sociale și o metodă clinică de psihoterapie, bazată pe analiza tuturor tranzacțiilor posibile între doi sau mai mulți oameni, pe baza stărilor Eului definite specific, având drept repere un număr finit de tipuri stabilite (nouă complementare, 72 incrucișate, 6.480 duplex și 36 unghiulare). Numai vreo 15 dintre acestea apar în mod curent în practică; restul prezintă un interes mai mult academic. Orice sistem sau abordare care nu se bazează pe analiza riguroasă a tranzacțiilor simple, descompunându-le în stările Eului specifice care le alcätuiesc, nu este analiză tranzactională. Definiția de mai sus își propune, de fapt, să stabilească un model pentru toate formele posibile de comportment social uman.

Pentru cei care au deschis pentru prima oară ecranele telefoanelor mobile sau ale laptop-urilor pe costin.ro, am scris despre câteva astfel de exemple în urmă cu câteva săptămâni, în încercarea de a explica grafic o… banală ceartă, de exemplu, folosind cele trei stări ale Eului amintite de Berne în citatele de mai sus: Părinte, Adult și Copil. Articolul este 📖 Cum poti explica grafic o cearta? | modelul Parinte Adult Copil si analiza tranzactionala, iar una dintre imaginile folosite este cea de mai jos.

Acum, 📚 «Ce spui după Bună ziua?» a lui Berne analizează comportamentele umane de-a lungul întregii vieți, segmentând pe vârste, câteodată și pe sexe (mi-am reconfirmat faptul că sunt un feminist, deși am, atât conștient, dar mai ales inconștient, destul de multe layere patriarhale în mine, datorate în mare parte culturii din care provenim), analiza tranzacțională fiind o întreprindere nu neapărat complexă pe cât de interesantă, raportată chiar și scenariilor de viață (foarte interesantă partea asta din carte!).

Este de asemenea posibil să clasificăm serii lungi de tranzacții, mergând chiar până la durata unei vieți întregi, astfel încât comportamentul uman social semnificativ să poată fi anticipat, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

📚 «Ce spui după Bună ziua?» are un pic peste 550 de pagini, a fost publicată pentru prima oară de Eric Berne în anul 1972 în California și publicată în Româna de Editura Trei în 2006. Este împărțită în 5 părți și 27 de capitole în total, iar preferatele mele au fost părțile a II-a (Programarea parentală) și a III-a (Scenariul în acțiune), două capitole care descriu fiecare etapă a vieții (de la copilărie până la moarte) și diferite scenarii de viață și jocurile pe care le jucăm între noi*.

* vezi cartea 📚 «Jocurile noastre de toate zilele» de același Eric Berne.

📚 «Ce spui după Bună ziua?» este o carte care mi-a consumat o săptămână și jumătate (la dialogurile socratice scrise de Platon mi s-a mai întâmplat așa), însă sper ca la un moment dat în viață să pot și studia analiza tranzacțională. 📚 «Ce spui după Bună ziua?» este una dintre acele cărți pe care consider că ar trebui să le citim obligatoriu, poate încă din timpul facultății. Cred că-i perfectă pentru perioada în care plecăm de acasă și începem să facem primele greșeli serioase în viață.

Iată și un platouaș, să nu plecați cu mâna goală. 🙂

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚  «Ce spui după Bună ziua?» – Eric Berne | 🛒

Și pentru că vorbim despre cărți must read, vă mai recomand și cărțile de mai jos, acestea fiind cărți pe care le recomand, vorba aceea, cu ambele mâini.

📚 «Când pielea ta e în joc» – Nassim Nicholas Taleb | 🛒
📚  «Jocul infinit» – Simon Sinek | 🛒
📚  «A avea sau a fi» – Erich Fromm | 🛒
📚  «Homo Sapiens, o istorie plina de speranta» – Rutger Bregman | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!

📖 Despre schimbare, in 📚 «Curajul de a fi fericit» de Ichiro Kishimi

Weekend-ul acesta am terminat o a doua carte a japonezului Ichiro Kishimi, la 3 luni distanță de la 📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti». Formatul în 📚 «Curajul de a fi fericit» este identic, Filosoful și Tânărul din prima carte continuându-și  dialogul socratic început în urmă cu 3 ani de zile, discurs ce are la bază aceeași teorie a pshihologiei individuale a psihiatrului Alfred Adler.

Ca o paranteză, Ichiro Kishimi are 65 de ani, s-a născut în Kyoto, este filosof (are și un master la Universitatea din Kyoto), psiholog cu orientare clar adleriană (este director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană), iar în prezent predă psihologie educațională și psihologie clinică la Școala de Medicină Orientală Meiji din Suita, Osaka, dar are și un birou privat de consiliere în Kameoka, Kyoto.

Nu vă țin mult cu acest semn de carte, voiam doar să subliniez un lucru despre care am mai amintit pe acest blog în «De unde provine greutatea in a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?», un semn de carte (din 📚 «Arta subtila a disperarii» a lui Mark Manson) a cărui idee era următoarea: este imposibil sa devii un om nou fără ca, mai întâi, să suferi pierderea celui care ai fost.

Manson este genial în felul lui prin forma directă și claritatea cu care reușește să integreze și să exprime un conglomerat de idei sănătoase preluate din diferite filosofii și teorii de psihologie. Și, deși de Adler nu îmi amintesc să fi apărut menționat prin cărțile lui Manson, am dat peste dialogul socratic de mai jos, care prezintă filosofia lui Alfred Adler în ceea ce privește schimbarea.

Mergând un pas mai departe, nu pot să nu remarc cât de ticăloasă poate să ne fie propria resemnare când alegem ca timpul să (ne) vindece. Câtă risipă de viață poate zace-n a ne găsi într-un final mulțumirea în anumite contexte și, într-un mod paradoxal, deși știm că nu ne sunt nici pe departe sănătoase, nici nu mai încercăm să le depășim, ajungând, într-un final, să nu mai putem face asta.

FILOSOFUL: […] “Ce este schimbarea?” Dacă ar fi să presupunem și sã folosim o exprimare extremă, procesul schimbării este “insăși moartea”.

TÂNĂRUL: Insăși moartea?

FILOSOFUL: Să presupunem că în clipa de față ești într-o stare de disperare în ceea ce privește viața ta. Să spunem că ți-ai dori să te poți schimba. Dar asta înseamnă să renunți la cel care ai fost până în prezent, să-ți interzici plăcerile pe care le-ai avut și să nu mai fii niciodată cel de până acum, ca și când, realmente, ai fi murit. Fiindcă, odată ce ai făcut asta, vei renaște. Acum, oricât de nemultumit ai fi de poziția ta actuală, ai putea alege moartea? Te-ai putea arunca singur în intunericul fară capăt? Nu este un lucru simplu despre care să vorbești. De aceea oamenii nu doresc să se schimbe și se simt bine așa cum sunt, oricât de grea ar fi viața. Și sfârșesc prin a trăi în căutarea lui “e bine așa cum sunt” pentru a-și susține situația în care se află.

TÂNĂRUL: Hmm.

FILOSOFUL: Prin urmare, când o persoană încearcă să susțină cu tărie: “eu, cel de acum”, ce nuanță crezi că-i va da trecutului său?

TÂNĂRUL: Hmm, altfel spus…

FILOSOFUL: Nu există decât un singur răspuns. Pe scurt, acesta ar fi să-și rezume trecutul spunând: „Am trecut prin multe, dar mă simt împăcat”.

TÂNĂRUL: Ca să afirme asta acum, trebuie să afirme și că a avut un trecut nefericit.

FILOSOFUL: Da. Sunt oamenii pe care i-ai mentionat mai devreme, cei care îți transmit recunoștința lor spunând: “Multumesc că ai fost atât de sever în trecut”. Cu toții încearcă să-și afirme acel “eu, cel de acum”. În consecință, tot trecutul lor se transformă în amintiri plăcute. Nu vor recunoaște educația severă primită doar prin cuvintele de mulțumire pe care ți le-au transmis.

📚 «Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» – Lori Gottlieb

Cartea asta mi-a fost recomandată prima dată de o prietenă pe la jumătatea lui 2021, când mă interesam ce mai citește lumea și ceream recomandări de cărți de psihologie (Yalom mai este printre ele), iar în urmă cu câteva săptămâni a plusat și o colegă de birou, ambele încurajându-mă că “se citește mega-ușor”, în ciuda faptului că are un pic peste 600 (șase sute, da?) de pagini.

Iar dacă pe Nora Kreft și Marie Robert le recomand oricui dorește să se îndrăgostească efectiv de filosofie (am să revin pe tema asta, mi se pare că filosofia sperie cumva doar când amintești de ea), «Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» de Lori Gottlieb este o carte pe care o recomand oricui este curios de psihologie și psihoterapie, ori celor care vor să meargă la psiholog și nu au curaj.

«Poate ar fi bine sa discuti cu cineva» are 608 de pagini, a fost publicată în 2019 de Grupul Editorial Litera, și prezintă cazuri din cabinetul psihoterapeutei Lori Gottlieb, dar și propria experiență de a merge la psiholog, în urma problemelor emoționale pe care le-a avut când “Iubitul” a încetat relația de câțiva ani, după ce copiii lui au plecat la facultăți, Lori având un copil mic. Voia spațiu. 🙂

Acum, sincer, se citește super ușor. Am dat-o gata în 2 zile, însă și datorită faptului că e acel gen de carte pe care nu o poți lăsa din mâini. Te prinde imediat, stilul autoarei fiind foarte plăcut, în timp ce acțiunile sunt super variate, Lori Gottlieb, psihoterapeut de meserie, intrând în detaliile câtorva cazuri total diferite pe care le-a avut în cabinet, evident, sub anonimat.

Cazurile de care se ocupă au teme și tipologii destul de diversificate, e posibil să te indentifici imediat, ori să-ți identifici vreuna din frici cu unul dintre personajele cărții, însă, ce mi se pare foarte șmecher la cartea asta este faptul că acțiunea are un ritm crescendo, iar finalul – ultimele capitole și concluziile fiecărui caz, inclusiv al ei – te trece prin toate emoțiile posibile.

Revenind la psihologie, cartea este presărată cu câteva perspective ale vieții de psihoterapeut și despre psihologie în general, însă pe mine m-a cucerit și datorită faptului că-mi citează psihiatri favoriți, pe care i-am citit și cu ale căror teorii rezonez maxim. Vorbesc aici despre psihiatrul umanist Erich Fromm, my fav all time, ori Viktor Frankl, cel care a dat omenirii ăsteia logoterapia.

Mi-a plăcut că atinge și aspecte ale mersului la psiholog, un subiect tabu pentru societatea românească în particular, care asociază mersul la psiholog cu “ești nebun/ă” și care, de cele mai multe ori, îi izolează din toate puntele de vedere pe cei care sunt, de exemplu, într-o depresie.

Vorbim aproape cu oricine despre sănătatea noastră fizică, chiar și despre viața noastră sexuală, dar adu vorba despre anxietate sau depresie, ori despre un sentiment de suferință peste care nu poți trece, și expresia de pe fața celui care te privește va spune probabil: Scoate-mă, te rog, mai repede din această conversație.

Și așa este. Sunt rare cazurile când cei apropiați, prietenii sau familia înțeleg ce se întâmplă și se comportă ok. Majoritatea dintre noi evită. Întoarcem capul. În cel mai bun caz încurajăm cu o vorbă de genul “trebuie să ieși din asta”, ori “hai să ieșim diseară în Centrul Vechi”, fără să înțelegem că singurul mod de a ajunge de partea cealaltă a tunelului este să treci prin el, nu să-l ocolești.

Petrecerile, filmele, sexul, băutura, cumpărăturile compulsive, drogurile, jocurile de orice fel și alte anestezii locale și de moment nu ajută, dimpotrivă. Nu fac altceva decât să ardă și mai multe becuri pe o stradă care are deja probleme cu iluminarea. Iar procesul este de durată, timp în care cari o scară la fiecare stâlp pentru a pune câte un bec. Si nu toată lumea știe cum să pună becuri.

Mă opresc aici, deoarece aș vrea să vă povestesc și despre cazurile lui Lori, însă îmi dau seama că orice aș spune este posibil să știrbească din farmecul cărții, dar vă asigur nu numai de faptul că stilul vă va fermeca, ci și de umorul de o decență incredibilă cu care Gottlieb abordează diferite subiecte extrem de sensibile, ori momentele de o claritate copleșitoare, în special spre final.

Veți afla mai multe despre cei care suferă de anxietate sau depresie, despre cum văd aceștia viața, relațiile, emoțiile, ori despre nevoile lor. Veți râde, vă veți întrista, veți simți compasiune, veți privi de câteva ori în viitor, poate și în trecut, iar la finalul cărții o veți lua în ambele mâini și veți zâmbi liniștiți. Are autoarea acest talent, cel mai probabil educat.

Mi-a plăcut mult și un comentariu pe care cineva l-a lăsat pe pagina cărții de pe Goodreads: «A book I did not know I needed.»

🛒  O poți cumpăra de aici:

📚 «Poate ar fi bine să discuți cu cineva» – Lori Gottlieb | 🛒

O recomand împreună cu:

📚 «Burnout» – Emily & Amelia Nagoski | 🛒
📚 «Curajul de a fi vulnerabil» – Brené Brown | 🛒
📚 «A avea sau a fi» – Erich Fromm | 🛒
📚 «Omul în căutarea sensului vieții» – Viktor Frankl | 🛒
📚 «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» – Ichiro Kishimi (și Fumitake Koga) | 🛒

Vezi și Biblioteca, poate te mai inspiră și altele.

Lectură plăcută!

📚 Primul pas spre schimbare este cunoasterea. «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» de Ichiro Kishimi

Aparent nu scap de Socrate, care devine ca peștele în cel mai cunoscut slogan comunist în materie de alimentație: «nicio masă fără pește». La mine pare că a devenit nicio lună fără Socrate, iar ce mi se pare interesant este faptul că tipul reușește să își facă apariția în textele a diverși psihologi și psihiatri, fără să fi scris / publicat nici măcar o propoziție în viața lui.

Cert este că dacă nu trăia Platon în vremea respectivă, omenirea ar fi fost cu siguranță mult mai săracă. Dar divagăm și ne-am duce cu discuția până la «Ce este dragostea, Socrate?» scrisă de filosoafa Nora Kreft, o carte care pe mine m-a amuzat teribil (spoiler alert: Socrate avea smartphone, iar Freud l-a combinat pe Kierkegaard pe Tinder cu Diotima, presupusă iubită a lui Socrate).

V-am spus că divagăm. 🙂

Ichiro Kishimi are 65 de ani, s-a născut în Kyoto, este filosof (are și un master la Universitatea din Kyoto), psiholog cu orientare clar adleriană (este director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană), iar în prezent predă psihologie educațională și psihologie clinică la Școala de Medicină Orientală Meiji din Suita, Osaka, dar are și un birou privat de consiliere în Kameoka, Kyoto.

Am făcut descrierea de mai sus deoarece este mult mai ușor astfel de înțeles structura cărții «Curajul de a nu fi pe placul celorlalti». Plus introducerea despre Socrate, mai mult decât faptul că-mi place mie, în special datorită faptului este unul dintre puținii care m-au determinat (în mod repetat) să mă întorc asupra unor paragrafe, ori idei întregi, pentru a le înțelege sensul.

Și nici nu-s convins că l-am înțeles de fiecare dată. 🙂

«Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» are structura unui dialog socratic, un filosof fiind vizitat timp de 5 nopți de un tânăr pentru a discuta despre simplitatea sau complexitatea lumii, fericire sau tristețe și adevărul din jurul acestor concepte.

La marginea unui oraș vechi de o mie de ani trăia un filosof care, prin învățăturile sale, spunea că lumea este simplă, iar fericirea este la îndemâna oricui. Un tânăr nemuțumit de viață a mers în vizită la filosof, pentru a afla adevărul. Acest tânăr credea că lumea este un ghem de contradicții haotice și, în ochii săi nerăbdători, orice idee despre fericire era complet absurdă.

Am pomenit și de Adler mai sus? Am.

Ca director al Societății Japoneze de Psihologie Adleriană, Ichiro este poșat pe Adler. Iar dialogul socratic dintre filosoful din orașul vechi de 1000 de ani și tânărul cătrănit pe viață și haosul care, aparent, o caracterizează, nu este nimic altceva decât o explicație pe înțelesul oricui a cărții «Înțelegerea vieții – Introducere în psihologia individuala» a lui Alfred Adler.

Sigmund Freud, Carl Jung și Alfred Adler – toți aceștia sunt figuri marcante în domeniul psihologiei. Această carte reprezintă esența ideilor și învățăturilor filosofice și psihologice ale lui Adler, prezentate sub forma dialogului narativ dintre un filosof și un tânăr.

[…] Lectura acestei cărți ți-ar putea schimba viața. […]

Și îi dau dreptate autorului pentru ultimele cuvinte din prefață.

E o carte care îți poate schimba viața.

Freud e complex. Scrierile lui mi se par mult mai profunde, interesante pentru secolul în care trăim și cu o viziune mult mai largă, pe Jung nu l-am citit (încă), iar dacă Adler mi se pare că are o claritate de invidiat, Ichiro este cocaină. Efectiv are un talent incredibil de a scrie limpede, fără a complica ideile. Dimpotrivă. Le simplifică și le aduce aproape de a putea fi înțelese de oricine.

Primul pas spre schimbare este cunoașterea.

Iar cunoașterea de sine înseamnă, conform teoriei lui Adler, alegeri. Nu traumele din copilărie stau la baza formării personalității fiecăruia dintre noi. Acestea au, într-adevăr, o influență puternică. Însă nu e ca și cum avem un destin datorită acestor influențe. Nu primim o viață, ci noi suntem aceia care decidem cum trăim prin sensul pe care îl dăm acelor traume / influențe.

Nu contează cu ce calități te naști, cu cum alegi să le folosești.
– Alfred Adler

Am dat în carte peste un pasaj care mi se pare o metaforă foarte potrivită pentru ședințele de terapie. Explică foarte bine situația dar și rolul pacientului în cabinet, psihologul nefiind altceva decât un îndrumător. Cineva care încearcă să-ți dea, pe întuneric, o cutie de chibrituri, dar la finalul zilei cel care va face lumină nu poți fi decât tu. Și mie-mi plac metaforele. 🙂

Ichiro amintește ulterior în carte și de o zicală cunoscută, când se referă la rolul psihologului: Poți duce un cal la apă, dar nu-l poți forța să bea. Impunerea schimbării prin ignorarea intențiilor individului va duce doar la o reacție încordată și nimic mai mult. Sarcina schimbării nu e a psihologului. Dar să revenim la pacient și viziunea întunecată a acestuia asupra unor aspecte ale vieții.

Filosoful: […] lumea ți se pare complicată și misterioasă, dar, dacă te schimbi, lumea îți va părea mai simplă. Problema nu este de fapt cum e lumea, ci cum ești dumneata.

Tânărul: Cum sunt eu?

Filosoful: Da… Este ca li cum ai vedea lumea prin ochelari fumurii, astfel că, firesc, totul pare întunecat. Dar, dacă așa stau lucrurile, în loc să deplângi întunecimea lumii, poți, pur și simplu, să scoți ochelarii. Poate atunci lumea îți va părea teribil de strălucitoare și, fără să vrei, vei închide ochii. Poate vei dori să ți-i pui la loc, dar întrebarea e: ești în stare să îi scoți mai întâi? Poți privi drept spre lume? Ai curajul necesar?

Despre schimbare am mai amintit în articolul De unde provine greutatea in a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?, un semn de carte ce poartă două semnături: Mark Manson cu «Arta subtilă a disperării» și Erich Fromm cu «Arta de a fi». Iar dacă tot le-am amintit și articolul l-am început cu recomandări, vi le recomand și pe acestea două, cu ambele mâini.

Adler, prin prima Filosofului lui Ichiro Kishimi e pe aceeași lungime de undă, doar că o spune mult mai cuminte, mai uman, aducând și curajul în sfera alegerilor pe care le putem face în viață. Psihologia adleriană este o psihologie a schimbării personale, nu una a schimbării celorlalți.

Când încercăm să ne schimbăm stilul de viață, trecem printr-un test de mare curaj. Apare grija generată de schimbare, asociată cu dezamăgirea de a nu ne putea schimba. […] Psihologia adleriană este o psihologie a curajului. Nefericirea dumitale nu poate fi imputată trecutului sau mediului în care ai crescut. Și nu e vorba de lipsa competenței. Put și simplu nu ai curaj. Am putea spune că-ți lipsește curajul de a fi fericit.

Am găsit și multe referințe asupra iubirii și relațiilor de cuplu, dar cum iubirea este unul dintre subiectele pe care le-am urmărit prin semnele de carte de pe blog încă de prin 2019 de la Frankl, am să-i dedic în zilele următoare un articol separat.

Revenind însă, dialogul socratic dintre filosof și tânăr jupiterează în jurul dar și subliniind în același timp diferențelor/e dintre teoriile lui Freud și Adler, dintre etiologie, bazată pe atribuirea cauzelor și studiul acestora, și teleologie, bazată pe atribuirea scopului, cauza și efectul fiind aparente, și studiul în funcție de acesta.

Etiologia freudiană este o psihologie a posesiei și, în final, ajunge la determinism. Pe de altă parte, psihologia adleriană este o psihologie a folosirii, și omul este cel care decide.

Am să mă opresc aici cu speranța că v-am stârnit deja curiozitatea pentru o lectură plăcută și destul de ușoară pe un subiect destul de important în viața fiecăruia dintre noi: propria persoană. 🙂

«Curajul de a nu fi pe placul celorlalti» este o carte care a intrat pe lista mea de recomandări. O consider una dintre acele cărți obligatorii pentru fiecare dintre noi și o recomand împreună cu cărțile pe care le-am amintit mai sus, însă dacă faceți parte din tabăra celor curioși vă semnalez și micul meu proiect-maraton Biblioteca, ca inspirație.

Lectură plăcută!

📖 Despre valorile si cultura unui grup | teorie aplicabila atat la job, cat si pe plan personal

Dacă te preocupă să înțelegi comportamentele umane, dar și emoțiile care le schimbă – chiar și brusc, câteodată -, ori le fac să iasă la suprafață – bine ascunse de fiecare, apropo și de teoria lebedelor negre despre care amintește Chris Voss în Arta Negocierii și pe care o dezvoltă Nassim Nicholas Taleb în »Lebeda neagră» -, acest semn de carte te poate ajuta.

Dar, înainte de acest articol, te invit, te rog, să citești și articolul De unde provine greutatea în a ne schimba felul de a fi, ori obiceiurile (vechi)?. Este un semn de carte despre schimbare, valori și despre răspunsul nostru emoțional la acestea, pe care l-am publicat după ce am citit «Arta subtilă a disperării» de Mark Manson, în timp ce citeam «Arta de a fi» de Erich Fromm.

Citatele de mai jos sunt extrase din «Curajul de a fi vulnerabil», o carte scrisă de americanca Brené Brown, o cercetătoare care, după câteva mii de interviuri pe care le-a analizat în 12 ani de studiu, a publicat, cel mai probabil, cel mai amplu studiu asupra acestor două emoții asemănătoare cu frica. Vorbim despre rușine și vulnerabilitate, într-o carte meticulos scrisă, de 300 de pagini.

Din experiența mea, poți afla o mulțime de lucruri despre cultură și valorile unui grup, familii sau organizații, punând următoarele zece întrebări:

  1. Care comportamente sunt recompensate? Dar pedepsite?
  2. Unde și cum își cheltuiesc oamenii resursele (timp, bani, atenție)?
  3. Ce reguli și așteptări sunt urmate, întărite și ignorate?
  4. Oamenii se simt suficient de siguri pe ei, încât să vorbească despre ceea ce simt și să ceară ajutorul?
  5. Care sunt “vacile sacre”? Cine-i va scăpa de ele pe ceilalți, cel mai probabil? Cine va dori să le apere?
  6. Care povești sunt mereu repovestite în cadrul grupului și ce valori transmit ele?
  7. Ce se întâmplă când cineva eșuează, când îi dezamăgește pe ceilalți sau comite o greșeală?
  8. Cum este percepută vulnerabilitatea (nesiguranța, riscul sau expunerea emoțională)?
  9. Cât de des întâlnite sunt rușinea și învinuirea și cum iau ele naștere?
  10. Care este toleranța grupului față de disconfort? Disconfortul născut din învățarea și încercarea de lucruri noi, din faptul de a da și de a primi reacții este o normă de grup, sau, mai de grabă, confortul este o valoare a grupului?

[…] cred că forța acestor întrebări stă în puterea lor de a scoate la lumină zonele cele mai întunecate ale existenței noastre: sentimentul de înstrăinare, detașarea emoțională și lipsa de valori personale. Nu numai că aceste întrebări ne ajută să înțelegem o cultură – ele pun în evidență anumite discrepanțe între “ceea ce spunem” și “ceea ce facem“, sau între valorile pe care le susținem și valorile pe care le punem în practică.

Și un text despre apartenență și adaptare.

Le-am cerut unor copii de clasa a opta să formeze mici echipe și fiecare să-mi spună care e diferența dintre adaptare și apartenență. Răspunsurile lor m-au lăsat cu gura căscată:

  • Apartenența înseamnă să te afli printre oameni alături de care-ți dorești să fii, iar ei te primesc cu inima deschisă. Adaptarea înseamnă să fii printre oameni alături de care îți dorești să fii, dar pe ceilalți nu-i interesezi, cu adevărat.
  • Apartenența înseamnă să fii acceptat pentru tine însuți. Adaptarea înseamnă să fii acceptat pentru că ești la fel ca toți ceilalți.
  • Atunci când aparțin unui grup, simt că sunt eu însumi. Trebuie doar să fiu la fel ca ceilalți, ca să mă adaptez.

Răspunsurile erau cum nu se poate mai potrivite.

📚 «Homo Sapiens, o istorie plina de speranta» – Rutger Bregman | #mustread

Despre cum am ajuns să citesc O istorie plină de speranță am scris pe Facebook în urmă cu câteva zile. Publicată în 2019, cartea a făcut deja înconjurul lumii. Bonus, în 2020, Bregman a publicat și Utopie pentru realiști, destul de practică, cu o narațiune contemporană cu rețelele sociale în deplină dezvoltare, o carte ce vine la pachet cu prima.

🛒  Ți le recomand în ordinea anilor de publicare. Le poți cumpăra de aici:
📚 Homo Sapiens, o istorie plină de speranță
📚 Utopie pentru realiști

🔔  Abonează-te la blog prin email (vezi sidebar), ori antrenează-ți browserul să-ți trimită notificări când public un articol (vezi clopoțelul din bula albastră de jos). Funcționează și pe mobil (iOS și Android), dar și pe Windows sau MacOS. Mulțumesc.

Azi îți povestesc doar despre prima, revin cu câteva cuvinte și despre Utopie pentru realiști, toate aceste articole fiind strânse sub tagul recenzii de carte, secțiune pe care am început-o cu o carte românească și pe care intenționez să o cresc în perioda ce urmează.

Despre bine și rău

«Homo Sapiens, o istorie plină de speranță» este o carte despre egosim și altruism, despre bine și rău, despre suspiciune și încredere în noi și în specia noastră. Este o carte care, cel mai probabil, îți va schimba modul de a privi lumea, deoarece te trece printre diferite emoții și gânduri – referitoare la informațiile cu care suntem bombardați zi de zi – pe care, cel mai probabil, le ai deja.

Și intuiești că sunt distorsionate.

Istoria lui Bregman pleacă în urmă cu 12.000 de ani de la homo neanderthalis și homo sapiens, și încearcă să deslușească eternul debate al teoriilor diferite pe care le-au avut Hobbes vs. Rousseau despre omenire, trecându-te prin nenumărate studii de psihologie – pe unele demontându-le cu o eleganță incredibilă -, citând, de asemenea, scriitori, filosofi și istorici.

Concluzia este una singură. Credem că suntem răi, iar istoria și cifrele confirmă această teorie. Inclusiv războaiele mondiale și alte atrocități cu care omenirea s-a confruntat de-a lungul timpului sunt dovezi clare ale bunătății, ale altruismului, ale încrederii, oricât de ciudată ți se pare treaba asta, și a faptului că istoria a fost scrisă întotdeauna de invingători. De aici și disonanța creată.

Gândește-te că suntem cea mai bleagă specie de pe pământ. Un pui de cămilă, ori de girafă, poate să meargă după 30 de minute de la naștere, iar unui pui de elefant îi ia 1 oră pentru a începe să se miște singur. Cei mai iscusiți dintre noi ne ridicăm în două picioare după 9 luni. Dacă nu am fi alături unii față de alții, ne-ar mânca și furnicile.

Despre prietenie și imitație

Cu alte cuvinte, de aici pleacă și teoria lui Bregman. Ceea ce ne-a făcut pe noi să dominăm planeta asta nu este faptul că suntem cele mai ascuțite creioane din penar. Specia cea mai inteligentă, ori puternică. Dimpotrivă, acestea au fost cauzele dispariției homo neanderthalis. Noi am putut să devenim specia dominantă deoarece suntem prietenoși și putem imita foarte bine (vezi TikTok).

«Homo Sapiens, o istorie plină de speranță» este o carte despre noi, homo puppy.

Și nu e de mirare că toate animalele pe care le avem pe lângă noi, chiar și cele pe care le mâncăm, au fețe prietenoase. Vaca, porcul, oaia, pisica, câinele, păsările etc. Ori, știați că suntem singura specie care… roșește? Ori a cărei privire o poți urmări, datorită albului ochiului? Sunt mici diferențe care ne ajută să ne cunoaștem mai bine prin transmiterea emoțiilor, ori să avem încredere în noi.

95% din istoria speciei noastre este despre o lume relativ pașnică și egalitară. Am evoluat cooperând, imitând și având grijă unii de alții, lucru care se păstrează și în zilele noastre, indiferent de ce ne spun conducătorii noști și știrile, majoritatea covârșitoare subliniind doar dezastre și alte evenimente neplăcute care ne accesează emoții de vânători-culegători.

Știrile sunt pentru minte ceea ce este zahărul pentru organism, iar imaginea pe care o crează acestea despre noi sunt un fel de nocebo. În cazul în care ajungem să credem că majoritatea oamenilor sunt răi (chiar și managerii care ne conduc în companiile în care lucrăm) ne vom comporta în consecință și vom scoate la rândul nostru ceea ce e mai rău în noi.

Altfel, noi suntem niște mașinării hipersociale, născuți pentru a învăța (de aceea avem și creierul mare dar nedezvoltat încă de la naștere, motiv pentru care ne ia o veșnicie să ne ridicăm în picioare, de exemplu) și pentru a ne juca. Suntem o specie care ne putem înbolnăvi de singurătate, iar un simplu animal de companie pe lângă noi scade riscul de depresie.

🛒  Ți-o recomand împreună cu Utopie pentru realiști. Le poți cumpăra de aici:
📚 Homo Sapiens, o istorie plină de speranță
📚 Utopie pentru realiști

🔔  Abonează-te la blog prin email (vezi sidebar), ori antrenează-ți browserul să-ți trimită notificări când public un articol (vezi clopoțelul din bula albastră de jos). Funcționează și pe mobil (iOS și Android), dar și pe Windows sau MacOS. Mulțumesc.

Despre civilizație și degradare socială

Rutger îi dedică în carte destul de mult spațiu lui Jean-Jacques Rousseau, un filosof francez ale cărui cărți au fost arse, iar el a fost judecat și persecutat pentru teoriile sale aflate la polul opus față de cele ale lui Thomas Hobbes, filosof britanic, la fel de cenzurat, condamnat și criticat, a cărui teorie pesimistă spune că omul este rău de la natură.

Născut câteva decade după Hobbs și de cealaltă parte a Canalului Mânecii, Rousseau spune că noi suntem buni în adâncul sufletului, doar că civilizația ne-a distrus. Iar declinul a început într-o perioadă în care clima devenind mult mai prielnică iar populația globului fiind în continuă creștere, cineva a împrejmuit o bucată de pământ și a spus: «E a mea».

A fost începutul statului primitiv, iar acest lucru s-a întâmplat nu mai departe de 11-12.000 de ani de zilele noastre, timpuri în care s-au construit și primele structuri de apărare, neexistente până în acel moment. Odată cu primele așezări viața religioasă s-a schimbat și ea radical, fiind pentru prima dată când oamenii au început să creadă în zei puternici și răzbunători.

Astfel a apărut și noțiunea de păcat, iar preoții au decis cum să plătim pentru greșelile noastre. Și iată cum ne aflăm iarăși în fața unei disonanțe. Propovăduirea binelui și a iubirii prin existența pedepselor și a iadului, in diferitele lor forme.

Despre ceea ce hrănim și cum devenim ceea ce predăm

Există o parabolă care circulă și pe internet de ani buni de zile. Are autor necunoscut, dar online este atribuită tuturor națiilor și triburilor. 🙂 Ai citit-o, cel mai probabil, și prin alte cărți (este și în cartea lui Rutger) și am să o redau mai jos într-o variantă simplificată deoarece cuprinde fix adevărul pe care-l descrie Bregman în carte și de care mulți nu mai sunt convinși de el.

Într-o zi, un bunic îi spune nepotului său:
– În tine se dă o luptă între doi lupi. Unul este rău, furios, lacom, gelos, arogant, agitat și scandalagiu. Celălalt este bun, pașnic, iubitor, modest, generos și de încredere. Acești doi lupi nu se luptă doar în tine, ci se luptă în fiecare dintre noi.
– Care dintre lupi va câștiga? întreabă nepotul, după câteva clipe de gândire.
– Lupul pe care-l hrănești.

«Homo Sapiens, o istorie plină de speranță» este o carte pe care ți-o recomand cu ambele mâini, fiindu-mi recomandată în același mod. Este o carte despre noi și despre tine. Este o carte care te va ajuta să înțelegi mult mai bine lumea în care trăim, oamenii și acțiunile lor, precum și alte cărți pe care le vei citi.

În plus, îți va inocula o foame incredibilă de a citi, de a descoperi și alți autori, ori alte teme pe care cel mai probabil nu le-ai abordat până acum deoarece trăim destul de rapid, ori chiar de a reciti cu alți ochi cărți care ți-au plăcut, ori te-au marcat în trecut.

🛒  Ți-o recomand împreună cu Utopie pentru realiști. Le poți cumpăra de aici:
📚 Homo Sapiens, o istorie plină de speranță
📚 Utopie pentru realiști